timpul care vindecă tot

Așa se spune că timpul vindecă tot. Și așa e. O simplă parabolă. De necontestat.

Dar parabola nu spune CUM.

Să fie obișnuița?

Să fie resemnarea?

Să fie instinctul de conservare?

Să fie răbdarea?

Să fie clacarea?

Să fie nebunia?

Să fie moartea?

Eu îi spun destin. Și-n fața Lui, toți ne vom pleca. Fiecare cu crucea lui de dus. Fiecare cu sufletul lui împovărat de ce-a făcut. De ce n-a făcut.  Definitivul e absurd la tinerețe. Definitivul e de pe-o zi pe alta de la o anumită vârstă.

Da, timpul vindecă. Dar…nimeni nu știe cum.

P-un picior de virus, pe-o gură de vaccin

Scris in ianuarie, publicat in….noiembrie. C-atat a tinut pana a inceput sa refunctioneze bloguletul.

 

Trebuia să ajung și aici. Oricum, am scăpat 2 ani ținând casă, masă, oaspeți la servici, colegi împrejur și nebănuitele și întâmplătoarele întâlniri/participări etc. Când a venit ăsta micu’ în lume, omicronuț pe numele lui, am zis că dacă e și pot să aleg, cum mie îmi plac copiii, atunci, nah, pe el îl vreau. De unde și începutul de baladă: p-un picior de virus, pe-o gură de vaccin!

Și…cum e vorba ai grijă ce-ți dorești că poate să se-ntâmple, s-a întâmplat. Micuț, vioi, mușcând din gât, cap, ochi și cred că dacă era mai agitat, mă creștea și la febră. Fie vorba între noi, până nu vine rezultatul ăla oficial cu POZITIV în coadă, ai un soi de speranță ca scaiul și nu crezi nici dacă …ce e mai rău.

În primele 24 de ore, e frică. Nu știi nici la ce să te aștepți, bașca te roade gândul că-l dai mai departe și dacă ai putea, ai săpa repede în grădină o gaură unde să te bagi și să sigilezi cu isorapid după tine, eventual să te îmbălsămezi cu el. Oricum toți fug de tine, bagi un ochi în oglindă să vezi dacă nu te-ai făcut verde, nu ți-au crescut solzi sau și mai rău, n-ai întinerit cu 20 de ani.

Tare multe și tâmpite gânduri te bântuie la ananghie. Tremuri ca varga și ești ca Baba Dochia cu cele 7 cojoace. Și așa o ții o noapte întreagă.

Zic: am febră! Mare! Aoleu! Iei pulsoximetru, măsori. Mai măsori o dată, de două ori, că doar ești o fumătoare cu ojă pe degete și cine știe, nu dă cum trebuie. 98; 97; 98; 97. N-ai cum, nu ești tu!

Iei și termometrul. Și te măsori. La tâmplă. La gât. La încheietura mâinii drepte. La încheietura mâinii stângi. Din nou la tâmplă. 32,3; 32,4; 32,2; 33,1. Și gândul te împresoară: Ești pe invers!

Și cazi lat într-un somn adânc de unde visezi piciorul de virus și a 4-a doză de vaccin. A doua zi ești la fel de Baba Dochia și tot nu-ți vine să renunți la niciun cojoc.

Abia în a 3-a zi începe să-ți vină mintea la cap. Ai fost tu mai răcită/cu gripă de 10 de ori mai rău, tușeai ca măgarul când cărai plasele de piață, făceai curat și găteai 5 feluri de mâncare…

De când îți vine mintea la cap, începe balamucul. Simptomele apar ca ghioceii și odată cu ele te năpădește și simțul umorului că doar el și niște paracetamol îți țin de urât. Oricum, orele se lungesc, minutele se înmulțesc și secundele sunt atât de grele că abia se târîie. Până vine mâââine…hăhă!

Cu muci-n brâu, cu săbii-n amigdale și pietroaie în loc ochi, m-am apucat de curățenie în cameră. Mă rog, în celulă.

Pandemia de azi, pandemia de mâine

Normalitate pandemică? Nu. Teroarea pandemică? Da.

 

Pandemia de azi, începută mai ieri, pandemia de mâine, construită de azi.
Mă uit la mine și în jurul meu. Eu, familia mea restrânsă, familia mea extinsă, prieteni, colegi, vecini. Ce se întâmplă cu noi? Nu toți suntem tari de înger. Nu toți reacționăm la fel. Eu, de exemplu, 2 luni după ce pandemia a fost declarată, cu toată rațiunea, n-am putut să înving durerea de gât apărută prin simpatie. Care se declanșează, de atunci, în creierul meu ori de câte ori există un caz pozitiv în jurul meu. Am apropiați care nu vor să mai iasă din casă sau, alții, când aud, de cineva pozitiv în proximitate, devin iraționali sau, pe alții îi apucă furnicăturile din cap până-n picioare…Instinctul de conservare lucrează diferit și lovește în orice rațiune.

Într-o situație normală, înțelegând prin ”normală” o viață trăită fără sabia lui Damocles deasupra capului, natura e în echilibru. Cei tari de înger contrabalansează prin atitudine, comportament, rațiune sau simț al umorului pe cei slabi de înger, temători, panicarzi, pesimiști sau pur și simplu, neștiutori.

Pandemia de azi a stricat echilibrul.
De fapt nu ea, ci cei care au avut oportunitatea de decizie, de vehiculare sau transmitere a informației sub toate formele ei. Într-o populație încredințată că informația primită prin canalele media este și reală/adevărată, știrile/relatările despre virus, manifestările și consecințele bolii, decesele cauzate de el, contradicțiile și incertitudinea a săpat adânc, mai adânc decât ne închipuim sau vrem să recunoaștem. O parte o vedem în încleștarea dintre cei care cred și cei care nu cred în existența acestui virus. O altă parte o vedem în manifestările noastre de zi cu zi, din ce în ce mai stresați, mai nervoși, mai agresivi, mai nesupuși. La noi, maturii. Dar…copiii?

Partea nevăzută a pandemiei de azi.
Care e… inacceptabilă! Copiii noștri. Vinovații fără vină.
Cei care transmit. Din cauza cărora bunicii trebuie să se vaccineze. Din cauza cărora părinții trebuie să se vaccineze. Cei care au știut că părinții le sunt bolnavi și unii dintre ei, mai apoi, nu i-au mai văzut niciodată. Cei care au știut că bunicii le sunt  bolnavi și unii dintre ei, mai apoi, nu i-au mai văzut niciodată nici pe ei. La fel cu părinții prietenilor lor, bunici etc. Cei care ascultă, inevitabil, știrile, fie în casă, fie în mașină în drum spre școală despre cât este de cumplit temutul virus. Cei care citesc pancardele stradale cu mesajele de ultima speță. Copiii  noștri  a căror inocență nu a fost pregătită pentru nicio moarte, carora le-a fost băgată cu de-a sila, moartea în toate cotloanele suflețelelor. Moarte pe care n-o înțeleg, dar cu care sunt nevoiți să trăiască prematur.

Toate acestea sunt pietre mult prea grele pentru umerii lor. Și au reacții și urmări neînchipuite. Acum, și Dumnezeu știe, cum or să crească și care or să fie efectele ca viitori maturi.

Copilul de 7 ani, sănătos și întreg la minte, al unei colege a fost testat pozitiv. Fără nici un simptom. Fără nicio problemă pe care s-o resimtă fizic. Însă…la aflarea veștii că este pozitiv a intrat în șoc psihic. De 24 de ore plânge  în continuu. De frică. De groază.

Noi ca noi, dar ce-ați făcut din ei, din copiii noștri? Nu cumva…pandemia de mâine?!

Din rai în necesitate

Am copilărit într-un cartier bucureștean oarecare, nici de centru dar nici periferie. Cartier în dezvoltare unde blocurile începute, materialele de construcții, resturile lor și mai ales movilițele de pământ din excavări erau pretutindeni. Asta era normalitatea noastră la care am știut să ne adaptăm rapid.

Vara, hoții și gardiștii printre betoanele turnate ce nu depășeau etajul 3 sau, pocnind carbidul într-o căldare abandonată sau, împrăștiind peste tot bobițe de polistiren când ne croiam vreun avion pe care-l lansam și urmăream plutind, sau nu, din construcții în desfășurare.

Iarna…oof…iarna, movilițele erau raiul. În gloata de copii, diferențele, de neam sau material, nu existau. Îmbrăcați ca pinguinii, cu obrajii roșii, nasurile curgătoare astupate de fularele legate la spate, trăgând ca boii la jug săniile grele făcute din fier forjat și plăci groase de lemn, cu țipete și bucurie, căzături și întreceri, de la care nu ne mai lăsam duși din zori până-n seară. Înghețați, cu zăpada bobițe ce ne atârna peste tot ca lemnul atacat de carii, ne întorceam în case. Uneori, mai luam și câte-o scatoalcă, din cauza ceasului târziu, pe care-o suportam cu bucuria gândului că, a doua zi, o luam de la capăt.

Asta a fost copilăria urbană. Pe care noi am trăit-o și care, astăzi, doar amintirile au mai rămas din ea și astea cât ne-or mai bântui în mințile îmbătrânite prea devreme.

”Uite, zăpadă!” Mă uit lung…”Văd… dar de ce nu mă mai bucură vederea ei?!”

Vremurile ne-au furat nouă bucuria trăitului iar copiilor noștri, copilăria. Temerile ne-au invadat la vederea ninsorii. Să nu alunecăm pe străzile și trotuarele ne deszăpezite. Să nu ne fie frig sau să ne îmbolnăvim pentru că fizic, am devenit fragili și vulnerabili. Să nu ne blocăm prea multe minute în șir în traficul troienit sau, mai rău, să se oprească circulația. Să găsim loc de parcare sau dacă-l avem, să nu ni-l ia altul după ce ne-am și îngrijit de el. Să nu ne înghețe picioarele de la zloată murdară. Să nu ne strivească a neputința plății facturilor și a prețurile în ascensiune. Să nu… Să nu…

Glasurile de copii nu se mai aud pe străzile ninse. Ascunși în case, mai mult sau mai puțin confortabile, sunt pregătiți pentru viitor. Nu, nu al cunoașterii, ci al însingurării, al ruperii definitive de societate, familie, nevoi și realitate. În Meta, ninsoarea e caldă și gerul prietenos.

Printre griji, stres, minciuni, manipulări și poveri ne uităm lung la stratul alb încă imaculat care a devenit, în mintea noastră, o grijă în plus. Iarna cu gerul ei, mult sau puțin, a devenit, rațional, doar o necesitate. O primenire a aerului, solului și a apei. Un rău necesar. Și din fiecare ”rău necesar” ne-am ridicat ziduri în care viețuim zi de zi și care ne închid și ne schimbă. În nemulțumiți și nefericiți, frustrați, temători și bolnăvicioși, pragmatici, mercantili și răutăcioși. În singuratici apți pentru combat-ul corp la corp, bucuria negustorilor de vieți.

Paraleli cu țara, cu țăranul, cu românul de orice fel

Am petrecut Revelionul undeva între dealuri. M-am dus cu inima ce-mi zicea du-te chiar dacă mintea-mi zvârcolea a teamă. Că-i departe și timpul scurt, că-i multă lume și omicronul pândește printre râuri, ramuri și pahare, că-i dealul plin de vii, paharele pline și ele la ceas de An Nou se sparg între ale beției, că-i nămolul cât casa și oamenii leneși, că-i sărăcie, mizerie și prostie, și toate câte ne bagă de-a forța șmecherii intereselor televizate, belforii ipocriziei.

Și-am găsit satul, și ulița betonată, și lumea civilizată, și harnică, și masa bogată, și fără de teama pârdalnicului virus. Am găsit și bătrâni, și tineri, și bogați, și săraci laolaltă. Și vinul  ghiurgiuliu care n-a luat mințile nimănui dar a înșirat lumea la sârbe și-a dat putere „hai sus piciorul, sus!”.

Am găsit șoferii drumurilor de peste tot veniți acasă, neveste fericite, părinți înlăcrimați a bucurie că-și au feciorii lângă ei, fătuce fără aere sau smârcâite, femei în devenire dar care se știu femei, demne, curate și răzbătoare.

Am găsit oameni fără bani dar și fără teama de mâine. Pentru că au de toate în bătătură, de foame n-au cum să moară, pământul e bun cu ei și le dă atât de toate cât au nevoie dar nimic din ce le oferă societatea nu e aducător de bani.

De fapt, asta-i realitatea, toți care s-au perindat la conducerea țării, au fost paraleli cu țara, cu țăranul, cu românul de orice fel, înadins, voit. N-au făcut nimic dar au distrus tot ce uneau oamenii. Și CAP-ul, și Căminul Cultural, și orice formă de coagulare. Au dispărut animalele, câmpurile sunt muncite cât au nevoie, livezile n-are cine să le culeagă. Aducem d-afară. Cu mâna noastră de lucru, cu sacrificarea și dezbinarea familiilor noastre.

Singurul scop al lor a fost să le fie sineși bine și să livreze slugi celorlalți. Nu s-au îngrijit cu nimic să le facă sau să-i facă să aibă o sursă de venit. Un ban muncit care să le vină sistematic să-și poată acoperi necesitățile altele decât cele d-ale gurii. Să-și poată permite plata măcar a facturilor pe care vor să le bage pe gât. Toți le cer dar nimeni nu le dă. Marea majoritate au curent dar nu vor să se racordeze la apă sau canalizare și nici nu se pune problema gazului. Nu vor. Nu au din ce lună de lună. Mai bine cu apa din pământ și căcăstoarea-n fundu’ curții. Și uite așa preferă să plece, să trimită acasă banii necesari altor nevoi. Dintre ei câțiva s-au ridicat. Ba o fermă, ba un câmp, ba o pădure. Cu muncă multă. Când am aflat că-i locul 150 lei de om, nu am avut așteptări. Ne-am gândit numai la atmosferă și la chef. Ceea ce însă s-a pus pe masă, a fost nuntă. De nuntă la cel mai mare scor din București. Cu tot cu taraf și două fete cu har în ale cântatului de tot felul, cu tot cu urători și servit la masă. 150 de lei…Cum?!…

” Să fie  pentru toată lumea și da, are și câștig că-s toate de la el, și porcul, și leguma, și țuica, și vinul, și munca iar taraful cu tot cu fete îs de la noi„.

S-au strâns cu toții într-o sală. Oameni satului în cap cu primarul și toți călăuzitorii lor. Am petrecut trecerea peste an într-o oază de normalitate, normalitatea știută a celor de-un leat cu mine.

Spre 4 dimineața s-a încins o sârbă numai a bărbaților așa cum n-am mai văzut vreodată. Cămăși albe, pantaloni la dungă și pantofi lăcuiți de sărbătoare. Sub cămăși vibra fiecare fibră a ființelor lor și nicio notă muzicală n-a fost pierdută.

Forță, determinare și devotament.

Sper din toată inima mea ca pe tot teritoriul României să fi fost la fel! Că așa, cât s-au străduit și se străduiesc alții, nimic nu este pierdut, dimpotrivă.

Dincolo de Bucureștiul infatuat, e România care n-are teamă de virusul bucureștean al ipocriziei și smintelii la supunere. O Românie cu oameni harnici, civilizați, iubitori de neam, tradiții și pământ strămoșesc.

La mulți ani, România mea!