Casca – varianta citibilă deci scurtă

Vecina noastră de numa” 70 de ani îi cere ajutorul lui Manolu, el fiind priceput, perseverent și răbdător în ale șurubăritului, să-i repare casca de uscat părul. Nu una d-aia tip Igiena, ci una casnică, adică un coif de pânză impermeabilă conectată la un ploscă de plastic cu motor pe post de föhn. Probabil că ar fi ajuns desfăcută pe masa din sufragerie daca Manolu n-ar fi lăsat-o pe legănul din curte, într-un moment când atenția distributivă a oricărui bărbat care se concentrează la două lucruri o dată n-ar fi fost perturbată genetic.
De acolo, lucrurile au luat o turnură simplă. Când m-am întors acasă în curte zăceau toate fâșiile pe care le-a fi putut conține o cască, mai puțin una în gura Ariei, cu care m-a întâmpinat foarte fericită.
De-aici povestea e și mai simplă. Logic că nu mai putea fi vorba de reparat, Aria desăvârșind irefutabil amărăciunea aia de cască.
Și dă-i și caută cască asemănătoare, de acum 30 de ani. Noroc cu Olx-ul care e plin de vintage. Am găsit una identică și la fel. Culoare gri, ploscă plăsticoasă care cândva fusese albă. Și mai era și funcțională.
Am mobilizat una bucată moș care vindea dihania să traverseze Bucureștiul până la jumate și i-am dat veseli înapoi casca vecinei ca și cum era fix aia a ei.
Fericire mare pe vecina că-și poate usca moațele și bigudiurile! Noi fericiți și mai ales relaxați că am rezolvat problema home made Aria.

Azi, sună vecina:
– Sigur asta e casca mea?
Manolu, daaaaa! Aia e ! Cum să nu?! Am reparat-o!
– Cred că m-am sclerozat, zice ea. Eu eram sigură că am butonul- comutatorul de pornit/oprit- pe cască, acum îl decopăr că e pe fir….!

NU se permit comentarii !