…de ce mie?

Zilele asta am tot auzit aceste întrebări. Şi nu, categoric, în circumstanţe fericite! Cu obidă, cu spaimă, cu nemulţumire. Faţă de soartă. faţă de Dumnezeu, faţă de întâmplare. Primele dăţi când mi-au navălit timpanele, n-am remarcat. Apoi…

Revolta asupra unui lucru neplăcut care ţi se întâmplă, poate chiar înainte ca acesta să-ţi fie fatal, chiar să ştii că-ţi este fatal. Nu sunt nici insensibilă şi cu atât mai puţin în necunoştinţă de cauză.

Nici nu ştiu cum să scriu ca să mă exprim cât mai pe înţeles.
Aţi privit vreodată un gol imens pe care să-l localizaţi, să-l cercetaţi, să fiţi emoţionaţi, însă, nicio clipă să nu vă gândiţi că acolo e hăul în care o să cădeţi iar dacă-ar fi n-ar fi ?!
Ei bine, exact aşa văd eu problemele de acest fel. Un gol imens se naşte în mine. În el, nu există niciun sentiment în afară de surprinderea de moment a fenomenului. Ceva la care nu m-am aşteptat. Ceva la care am nevoie de foarte puţin timp să accept că se întâmplă şi să-mi clădesc un drum prin nevăzutul eveniment. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am pus cele două întrebări. Nu le văd rostul, sensul. Nu l-am învinovăţit pe Dumnezeu dar nici pe mine! De ce eu ?! E la mine, am fost aleasă şi punct. Atât. Motivaţia nu contează. Nu-mi aduce nici alinare şi nici nu şterge nimic din urâtul drum care trebuie(sau nu trebuie) parcurs. Cu aviditate la început, vreau să ştiu care e ansamblul problemei ca să-mi proiectez, în cunoştinţă de cauză, paşii. Să-i urmez ca pe o datorie morală faţă de mine însumi. Nimic altceva în afară de un zâmbet pe care eu îl consider idiot, dar nu fiindcă nu ar trebui să fie ci pentru ceea ce îmi aduce el mie, din afară vizualizat. O imagine(falsă) de fiinţă puternică. Care se descurcă singură. Şi de cele mai multe ori, prin poza asta interpretată strâmb…
Dar altfel nu pot şi nu nici vreau să mă manifest.

Cumva, privind în jurul meu, realizez că-s diferită în declicurile interioare. Şi probabil, trăind intens şi ascuns fiecare clipă a nefericitei probleme, ea mi se întipăreşte în minte cu tot cu senzaţii şi cu succesiunea de etape. Şi, probabil de aceea nici nu uit. Şi, tocmai de aceea, ori de câte ori sunt în preajma cuiva ce trece printr-o situaţie similară, nicidecum întâmplător, pot empatiza şi sunt alături de aceea persoană. Să nu fie singură, să ştie, să ajut. Nu fug de urât, nu mi-e teamă de urât. Face parte din viaţa noastră, e parte din noi. Probabil, ăsta e răspunsul la cea de-a doua întrebare, dacă ar conta. Dar nu contează.

Cântecul de dimineaţă: