Despartirea

…balciul nostru cel de toate zilele…

Urasc balamucul. Detest poalele ridicate si vederea lenjeriei nu tocmai proaspat albita cu ACE.

Sunt mii de chestiuni in viata asta pe care o traim, care nu ne convin, care contravin ori gandurilor si dorintelor noastre intime ori principiilor noastre mai mult sau mai putin sanatoase. Un continuu razboi intern se distreaza in noi, topaind cat poate de tare, calcand pe sufletele noastre. Ratiunile alegerilor pe care le facem sunt cel mai adesea sub cerul innourat al compromisurilor. Pe care nu le uitam si nici nu (ni)le iertam. Razboiul asta, insa, se rezolva mai intai inauntrul nostru cantarind bine ce ne putem permite cu asumare si ce nu. Fata de noi insine. Abia apoi avem dreptul sa-l „tipam” in afara.

Nu sunt in masura sa dau sfaturi sau lectii asupra echilibrului intr-o relatie. Nu am si n-am avut niciodata diplomatia(sulfareala/viclenia) in galantarul ADN-ului. Si asta s-a vazut de-a lungul carierei mele umane. Ce mi-n gusa e si-n capusa. Si nu mi-a fost bine cu altii dar mi-a fost bine cu mine. De cele mai multe ori.
Discutiile sunt bune, lamuresc, rezolva sau nu. Scot la lumina pareri, senzatii, trairi, ganduri si umbrele unor aspecte ale celuilat la care nu ne-am gandit. De care, tot noi suntem cei care decidem sa tinem cont sau ba. Sa fim surzi sau nu.

Atunci cand inevitabilul si-a bagat coada si intregul trup, cand nici buricele degetelor nu mai striga „te (mai)vreau! „, cand nu mai nimic de sperat, cand ai incercat tot ce ti-a fost in putinta calcand chiar pe onoarea ta, cand saturatia si desconsiderarea sunt prezente in simturi, despartirea nu mai poate fi evitata. Cineva mi-a descris despartirea ca fiind aceea traire puternica pe care o ai cand simti ca, in ciuda tuturor riscurilor, alegi sa fi oriunde altundeva numai acolo, nu!

Am exersat acest sentiment de cateva ori. De fiecare data, contrar asteptarilor de regret sau remuscare, cu propria-mi constiinta impacata de straduintele mele pana la limita insuportabilului meu, despartirile mele s-au transformat in mosoarele care mi-au ridicat pietrele de moara de pe suflet si mi-au usurat existenta. Din acel moment, tot ce-a de fost spus s-a spus, tot ce-a de fost de facut s-a facut si-am tras zid de detasare.

Nu, nu sunt in stare sa glasuiesc despre relatii dar sunt As si Chinta Royala la despartiri si in exersarea neputintei cu o durere sfasietoare pe care demnitatea mea umana n-o lasa sa se transforme in impulsuri distructive si show mediatic indiferent la care scara.

4 comentarii la “Despartirea

  1. Majoritatea oamenilor isi cultiva abilitatile de a fi impreuna, de a exhiba ‘vitrina’ cu tot ce au mai bun si mai frumos pentru a fi acceptati/iubiti/laudati/admirati. Foarte putini sint cei care stiu sa inchida cu eleganta usile in urma lor fara sa le trinteasca sau fara sa prinda in ele degetele celuilalt. E cumplit de greu de acceptat ca un ceva care a fost nu mai e, ca s-a terminat benzina, ca alegerile sau gusturile celuilalt nu sint compatibile cu ale noastre si ca atare isi doreste mai mult liberatea de a cauta pe altcineva sau de a naviga in singuratate spre alte zari pe care le considera mai senine. In acelasi timp este un exercitiu de forta cu noi insine din care am senzatia ca, dupa ce trece furtuna si dezechilibrul, lasa in urma ceva si mai trainic. Ii putem spune demnitate, ii putem spune orgoliu salvat, ii putem spune in multe feluri. Macar oglinda in care ne privim sa ne zimbeasca daca viata pe moment nu ne-a dat ocazia.

    • Miorlau: demnitatea asta costa. Rauri de lacrimi tacute, nevazute si neauzite. Cenusa de suflet. Uneori nu mai ramene nimic. Nici macar dorinta de a sta pe loc. Inutil si in echilibrul caderii. In toate aste, eu vad rostul nestiut. Cred, cu tarie, magie asa cum cred in pedeapsa. Pe care nu se cuvine sa ni le asumam. Noi suntem mijloace. Nu cauze.

  2. Toate povestile se intampla sa aiba introducere, cuprins si final. Si se mai intampla si sa (cam) fim de acord cu ideea in sine; doarcand vine vorba de final, sfarsit sau chiar „the end” nu ne duce mintea si nici imaginatia mai mult decat sa poreclim totul cu genericul „despartire”. Si-asta, hm… Mi se pare putin cam nedrept pentru intreaga poveste. Sau, cel putin pentru partea de introducere si cuprins in care-i imposibil sa nu fi existat si ceva notabil. Nu ?

    Hm…. Oare simplele mijloace au cum poseda demnitate, Ana Lu’ Manole ? ­čśŤ

    • WhiteWolf: despartirea fizica nu are cum s-o inlature pe cea sufleteasca. Uneori niciodata tocmai din cauza de motiv de I-a si IIa parte. Cat daca I si II au existat, atunci nici III-ul nu poate fi aruncat cu laturi ca e ca un facut …dai in ele, dai in tine cel ce-a fost.
      Depinde ce intelegi prin „simplele mijloace”. Ca aici fiecare avem un anume fel si anume valoare a valorii…La unii mai ieftin, la altii, dincolo era mai ieftin :))
      Demnitatea…poti fi umilit de oameni daca simti umilinta facand comparatie. Simplele mijloace pot poseda demnitatea daca si numai daca te complaci in simplele mijloace atunci fara sa ti le fi ales.

Nu Se Permit Comentarii.

NU se permit comentarii !