Ei

… o poveste despre oameni.

Există pe lume oameni altfel. Nu, n-au nici 7 mâini, nici 2 capete. Nici ochii nu le sunt altfel. Şi nici zâmbetul strâmb, e adevărat, am observat că le mai lipseşte uneori de pe feţele preocupate. Oameni obişnuiţi.

Cumva, sunt acolo când e mai mare nevoie de cineva. Şi Cineva nu e nimeni. Decât ei. Apar din senin, fără să aştepte să li să ceară, nechemaţi, ţin de mână. Sau, şterg lacrima. Sau, şterg fruntea de sudoarea bolii. Sau, sau, sau. Sunt acolo din soarta lor, în soartă altora. Ridică apoi pleacă aşa cum au venit. Din senin. Fiindcă ştiu. Nu mai e nevoie de ei. Şi nici nu-şi doresc să fie oglinzile sau mărturiile vii ale neputinţei de orice fel ale altora.

Există oameni care, din străfundurile sufletelor lor, sunt ca nişte buldozere. Cu forţa motoarele lor se trag pe sine dar mai ales îi împing pe cei din jurul lor. Din dragoste de oameni, din dorinţă de izbânda. Şi nu a lor. Cumva, reuşesc să urnească pietre, să mute munţi. Imposibilul devine posibil. Schimbă reguli, reinventează percepte. Şi, chiar mai mult de atât, sunt treziri. Sunt şuturi în dos. Sunt imbolduri. Sunt conştiinţe umblătoare, pe care întâlnindu-i, creează acele şocuri emoţionale erupătoare. De cele mai multe ori percepuţi negativ spunându-ţi ceea ce nu vrei să auzi, să ştii, să faci. Şi ei ştiu că nu vrei nici să auzi, nici să ştii, nici să faci. Îşi asumă toată antipatia inevitabilă pentru ei. La pachet cu ingratitudinea ulterioară. Cu risc cunoscut şi asumat, nu se opresc până ce nu dezlănţuie acele revolte interioare suficient de furtunoase cât să ducă repoziţionări de destine, când acestea-şi uită rostul. Sunt oamenii care lasă urme adânci în alţii, urme care nu mai pot fi şterse în niciun timp de viaţă. Şi ei ştiu. Îşi implinesc menirea şi pleacă mai departe.

Există oameni pentru alţii. Pentru ceilalţi. Percepuţi puternici. Dovediţi puternici.
Dar fără de dreptul de a se frânge ca oricare alt om.

 

NU se permit comentarii !