Falsa percepție

…că putem controla ceva.

Dorința de control. Natura umană care s-a rostogolit, avid, în milenii, printre predicțiile zilei de mâine. Toată tehnologia ne face impresia că putem să stăpânim, că putem să controlăm, că putem ști de dinainte ce-o sa fie, să se întâmple. Nimic mai fals, nimic adevărat.

E ca orice alt viciu. Speculată. Și, unii fac bani. Bani mulți pe care nici pe hârtie nu știm să-i scriem.

Cu cât mai mare apetența noastră spre a cunoaște viitorul, cu atât se transferă responsabilitatea viitorului în mâinile și sorțile noastre.

Nu! Nu putem ști ce e mâine! Nu, nu putem controla nimic din exterior nostru. Nici măcar sentimentele altcuiva! Pericolul nu vine dintr-o iubire pierdută din te miri ce factori, învinovățirea este doar în măsura în care ar trebui să învățam ceva, ce depășește asta nu reprezintă decât viciul: că suntem mai mult decât suntem!

Pericolul vine din preluarea responsabilității celor din jur. A celui ce, cu bună știință înșeală și după aceea îți inoculează ideea că tu n-ai fost atent! Tu n-ai știut alege! Tu! Tu! Tu!

Știți ce înseamnă asta?!

Înseamnă că înșelăciunea în masă a concernului VW(fie vorba între noi, toate celelalte mărci folosesc alcelași tip de soft!) nu mai este un caz pasager ci devine regulă! Tu ești de vină că ai crezut în niște date tehnice asumate de producător!

Nu e destul?! Ei bine, priviți bine, că industria medicamentelor ne folosește de mult de cobai! Nu mai există perioadă de încercări/testări pe șoareci! Șoarecii suntem noi!
Tot nu e destul?! Mâncarea din plastic?!…

Nu vă mai învinuiți pentru ceea ce nu puteți controla! Arătați cu degetul și strigați cu toată gura spre adevărații vinovați! Nu vă mai lăsați manipulați!

Nevoi și spaime

…la șes, la deal.

Bunica lui, după douăzeci de ani de garsonieră la șeș, când s-o mute la deal,  le-a replicat dur și cu spaima întipărită pe chip:

– Io acolo, maică, nu mă mai întorc! Să vă duceți voi!

Și prin prisma ei de trăiri cu spălat cu apă rece, tăietoare de lemn și hamal de iarbă uscată, avea dreptate. Viața la bloc îi adusese apa caldă pe țeavă, căldura la paușal și mașina de spălat la priză.

Bunica, însă, ca orice alt om, avea fixațiile ei provenite din amarul vieții ei. Cum suntem noi acum cei din generația visătoare la fuga în vest care nu ne putem închipui și admite că visul frumos doar în mințile noastre a mai rămas. Că lucrurile s-au schimbat cât axul indicator să fie în partea cealaltă și chiar dacă, prin minune intr-o secundă, albul ar fi alb iarăsi, vremurile au murdărit prea mult acel alb știut, și tot n-o să mai fie vreodată ce-a fost acum 30 de ani.

Revenind la bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu putea concepe că viața, acolo la țară, ar fi putut să fie altfel, că nevoile alea primare, în vremurile de azi, pot exista și în casele ulițelor. Sau, că asfaltul e negru și iarna.

Bunica mai uita un alt amănunt important, că la bloc, undeva la un etaj, la o venerabilă vârstă, era întreținută. Cobora doar atunci când îi cerea plasa s-o vânture iar când n-a mai putut, nici butonul liftului nu l-a mai apăsat. N-a dat piept în anii petrecuți la bloc, nici cu autobuzul luat de dimineață, nici cu zile ce se înmulțesc rapid, cele chinuite, ale unui loc de muncă, nemerniciile și amestecătura orașului în care nimeni nu știe pe nimeni. Ea n-a apucat și nici n-a avut posibilitatea contextului de a cuprinde cu mintea viețuirea scumpă cu E-uri a orașului.

Bunica a trăit la bloc. După ce-a viețuit o viață la țară. Asta a înțeles și ea și n-a mai vrut să se mai întoarcă. Neînțelegând că întoarcerea nu era în timp.

Ieri, mergeam pe-o uliță. Unde toată lumea spunea Bună ziua!, acel bunăziua strigat ca să auzi, ca să știi, ca să exiști.

Ulița m-a dus la cârciumă, la biserică, la cimitir, la magazine, că-s două, unul pentru burtă, altul pentru trai. Adică fix ceea ce suntem. Ceea ce exprimă, într-un mod, absolut simplificat, viața.
Unde nimic nu e în plus pentru nevoi, unde nimic nu e în minus pentru spaime.

De-o parte și alta a uliței, casele răsfirate pe pogoanele încărcate cu verde naturii, roșul roșiilor și merelor, galbenul porumbului, corcodușelor și perelor, vinețiul vinetelor și al prunelor. Case peste care boltea curcubeul florilor și al boltelor de viță de vie.

Am luat lanț pentru găleata de fântînă. Cu toate că deja apa îmi intră și iese din casă.
Am luat potcoavă nouă pentru casă. Cu toate că n-am cal.
Am luat scândură pentru casă. Cu toate că am prize și curent pentru încălzire.

Am luat liniște. Și mi-au fost alungate gândurile. Spaimele orașului, ale locului de muncă, ale răutății gratuite, ale dumnezeilor muritori, ale furtului și vânzărilor, ale plasticului din alimente, ale hrăpăreților și imoralilor, ale curvelor bătrâne și nesătule, al mizeriei pe care suntem nevoiți s-o viețuim.

Și, pentru câteva ore am trăit. Orele uliței.

Nu, satul românesc nu mai e aproape nimic din ce-a fost. Oamenii gospodari, oamenii acestor locuri de poveste, n-au stat cu mâinile în sân. Și-au spălat trebuințele cu apă curată de tehnologie fără excese, în prezența rațiunii. Oamenii de sat știu, încă, cât le trebuie fără împovărarea consumerismului bolnav de păgubitor.

Mi-a plăcut mult o vorbă din sat, căci în înțelepciunea uliței, ea spune în câteva cuvinte, tot ce-am scris eu în atâtea rânduri:

Nu șchioapătă calul de-o ureche”

Ce am eu

…și nu ai tu.

(varianta muzicală nu-mi place. E un strigăt de ajutor pe care doar la Mădălina Manole l-am mai auzit. Și dincolo de melodie și de cântăreață, o femeie, Femeie, nu pune întrebarea asta nici în sine! O alungă cu bună știință, o sugrumă din fașă, o repudiază din gândire. De ce? E așa de simplu. Concurența. Din acel moment când ai simțit șarpele rivalității infiltrat în sine, ai pierdut. Nu-ți dai seama la început, însă, în timp, vei citi în hăul deziluziei.)

nemuritoarea femeie din zid

Versuri. Versuri disperate. Și pentru că m-au asasinat zile în șir pe unde radio, merită răspuns. Față de sine.

Exact ce e în poză. Nemurirea. Prin ceea ce am realizat deja, prin ceea ce sunt, prin ceea ce las în urma mea, prin poezie, prin rânduri scrise și nu în ultimul rând, prin amintiri lăsate, de oricare fel. Fiindcă exist, sunt în zidul timpului de unde nu mai pot fi sfărâmată. Trecutul e cel care vorbește, paradoxal. Și cu fiecare zi a existenței mele, mai pun o pietricică la această temelie a zidului.

E greu, nu?

Trecutul e cel mai bun barometru. Al tău. E diferit între a-ți asuma trecutul și a te împăca cu trecutul. Asumare înseamnă și să fi conștient de ceea ce ai făcut și a evita repetarea. Dacă ai greșit. Altfel, e doar o întâmplare, o alegere pe care n-ai de ce s-o regreți. E cutia cu amintiri. E acolo, o istorie, o părticică de viață ce-ți stârnește zâmbete.

A te împăca fără asumare nu aduce nimic. ”S-a întâmplat” e ca atunci când, în copilărie, priveam jucăria prefăcută în bucățele și cu ochi mirați și nevinovați spuneam ingenuu ”s-a stricat”.

Ce am eu și nu ai tu, claritate în evaluare. Pentru că, tot așa, e diferit între a asuma trecutul cuiva și a te arunca într-o promisiune de irepetabilitate. Promisiune în contradicție cu strigătele trecutului. Nu, ție nu ți se poate întâmpla! Tu ești altfel. Da, da…

Ce am eu și nu ai tu.  Multe. Cum nici eu nu am ce ai tu. Diferența e că nu râvnesc sau mai degrabă nu-s măcinată posesiune. Eu sunt EU care nu posed ci am.

Ce am eu și nu ai tu. Liniște. Nu pândesc, nu alung. Nu port povara stihiilor. Noaptea visez.

Ce am eu și nu ai tu. Pentru mine nu contează. În pielea mea, în anii mei, în experiențele mele, în existența mea, cu amintirile mele mă simt bine. A fost așa cum mi-am dorit și-am acceptat ce mi s-a dat cât mi s-a dat. Și cu bune, și cu rele.

Ce am eu și nu ai tu?! Nimic. Și cu ajutorul celorlalți apropiați sau îndepărtați, totul.

Nu sunt etalon, nu dețin Adevărurile absolute. Dar știu cine sunt, ce am și ce sunt.
Probabil de aceea nu-i ușor în preajma mea. Praful stârnit de pinteni nu mă impresionează fiindcă știu că nu reflectă curaj…