Unde nu e Dumnezeu

…nimic nu e!

Și El e Iubire de oameni.

Mi s-a întâmplat. Într-un moment crucial la servici. Crucial pentru că de 3 ani totul e la paroxism. Cu ură, cu neștiință, cu răzbunări. Cu de toate. Să construiești castele de nisip e simplu, să construiești și pentru ziua de mâine, e altceva și puțini pricep asta și și mai puțini pot s-o și facă. Probabil, e printre puținele mele ziceri referitoare la serviciul meu.
Ajunsesem departe vis-a-vis de puterile mele. Le-am depășit. Și n-am știu, decât c-o zi înainte, că-mi poate fi fatal. Pentru că nu mi-am închipuit că nu pot mai mult. Nimeni de la servici nu m-a văzut. Nici când tremuram de nervi, nici când plângeam înfundat cu capul pe birou, nici când mă înroșeam de pulsee de tensiune și nici când mă dezechilibram. Nu m-a văzut nimeni în ziua aceea când nu mai aveam suflu, stomacul îmi era la gură și eram lipsită de putere. Sau m-au văzut dar… Era o zi de joi. Vineri, la servici, m-am simțit la fel. Și m-am speriat pentru prima oară.
Apoi, s-a întâmplat la ora 21 și câteva minute în drum spre prietenii noștri. Am călcat pe o bordură în pantă. Mi-a fugit piciorul în pantoful fără toc și-am făcut pârghie între bordură și asfalt. Am auzit pârîitul, mi-a rămas în cap. Și durerea atroce. Restul e banal. Medic, gips, orteză, deznădejde.
Prima întrebare pe care mi-a pus-o prietena mea, Mana, cea care a știu prin ceea ce trec, a fost: auzi, ție sigur nu ți s-a făcut rău?! Nu, sigur nu! Știu momentul.

A doua zi, însă, m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Pentru că plecând de la întrebarea Manei, am înțeles. Cineva m-a oprit. Și nu ca să nu fac rău, ci ca să nu-mi fac rău!
Am simțit că Mi-a dat o fractură și Mi-a luat un infarct. M-a atenționat. M-a tras de-o parte. Și pentru care Îi mulțumesc!

Acum, am să vă spun povestea pe de-a întregul.

Noi, în decembrie, de 4 ani, ne facem rezervările pentru vacanța de Paști, la Meteora. De ce? Pentru că ne place tot. Și, pentru mama.
Până pe 14 februarie puteam să ne răzgândim. N-am făcut-o. Ba mai mult, am insistat să mergem împreună cu Mana și cu Victor. Victor care nici el nu știa dacă-și poate permite atâtea zile de concediu și a primit răspunsul afirmativ cu o zi înainte de termenul de 14 februarie.
Începând cu 14 februarie, eram cu rezervarea pe card. Toți.
Pățania mea a fost pe 24 martie.
O să mă întrebați dacă are vreo importanță. Are, și încă una foarte mare. Eram 2 mașini. Dacă am fi mers numai noi, cu o singură mașină, cu 4 persoane, cum aș fi ținut piciorul aproape 10 ore de mers cu mașina și aș mai fi putut lua scaunul mobil?! Așa, am avut întreaga bancheta din spate a mașinii lor numai pentru mine iar în mașina noastră, al patrulea loc, a fost ocupat de scaun.

Am ajuns la pensiune. Știți care a fost primul lucru pe care l-am văzut?! Pensiunea avea rampă pentru persoanele cu dizabilități. Dintre cele 4 la care am mai fost cazați vreodată e prima oară când o pensiune avea așa ceva. Așa ne-am descurcat.
Cine și-ar fi putut închipui în decembrie anul trecut?! Cine?! Doar El știa. Și-a aranjat cumva ca toate alegerile făcute de noi să se alinieze la o situație care a urmat să fie…

Revin. Dumnezeu mi-a dat o fractură și mi-a luat un infarct. Mi-a dat și-a avut grijă prin prieteni și prin întâmplările legate.
Nu l-am văzut pe Dumnezeu. L-am simțit alături de mine în toată Măreția Lui.

 ——
Înainte de publicare i-am dat Manei să citească ceea ce am scris mai sus. Și-a mai adăugat ceva:

Verde crud, verde crud si pomi înfloriți. Și niște pomișori înfloriți roz-mov, cu flori și pe tulpini. Pata de culoare a drumului prin Bulgaria și Grecia. I-am prins în plină înflorire. Pe drumul de întoarcere, aveau și un pic de frunze verzi. Ultimul pom mov e aproape de vama, în Russe. Sperăm să-i vedem și pe la noi, măcar la Giurgiu. Dar nu-s. Sau nu i-am văzut. Dunărea îî păstrează dincolo de ea. Ajungem acasă. Gugălim. Pomul Iudei/Arborele lui Iuda. Pomul de care se spune că s-ar fi spânzurat Iuda Iscarioteanul, după ce l-a trădat pe Cristos. Parte din povestea noastră cu mănăstirile din Meteora. De Paști. Când Cristos a-nviat…

De ziua mea

… stelele vor cădea…

Jumătatea plină ar spune că e felul Universului de a mă sărbători.

Jumătatea goală ar spune că plânge Universul.

Realistic vorbind, un fenomen, cad meteoriți ca în fiecare an cu mult înainte de a exista.

O să mă uit pe cer ca de fiecare dată. Și dacă nu în noaptea asta, în următoarea. N-am să le număr, n-am să le caut. O să-mi proptesc ochii, pentru o secundă, spre nemurirea Carului Mare. O să caut Luceafărul ca ochii să-mi străluce și mai tare. O să cuprind priveliștea încă o dată să-mi umplu sufletul de praf de stele. Și, ca în fiecare an ca să nu uit, am să iau măsura. Nesfârșitul și nemurirea versus trecătorul și micimea. Acum, la juma de secol – 1, fiorul regretului începe să se furișeze. Pentru că încă mai pot și încă îmi pasă dar prin tubul timpul îngustat insinuantele ”de ce”-uri se strecoară agale aducând temeinica oboseală a nepăsatului. Un soi de tristețe mă împresoară. Omenească. Ca să pot renaște pentru următorul an.

Mai trece un an, mai trece o viață. Cu fiecare Perseidă căzătoare.

Perseide

Şi un ochi la spate

…de-aş mai avea, oare la ce m-ar mai ajuta?!

Nu ştiu dacă titlul ăsta nu s-ar potrivi mai bine ca vers de baladă populară, însă, e mai adevărat decât apa caldă venită de ţeava de la centrală, când centrala-i şi funcţională!

Şi-acum să încalec pe tastă
Să spun povestea noastră
Ca să vă las mască!
…sau să umflaţi de râs ori să vă reevaluaţi că se poate şi mai rău!

Din considerente raţionale şi de depărtate de UE, mi s-a cerut o copie după paşaport. Paşaport pe care-l ştiam zăcut, abandonat și trist în expirare, într-un sertar. Deci era de făcut un altul, mai proaspăt, mai frumos. Nu mi-a fost greu să dau peste informaţiile necesare de acte şi locaţii unde se pot face în grabă şi de taxă de urgenţă ale paşapoartele temporare că d-ăla simplu şi normal făcut o dată la 5 ani, nu mai era timp.
Mai greu a fost să mă duc într-o parte a Bucureştiului, respectiv Pipera, parte unde în atâţia ani de buletin am fost dusă şi de dus singură-singurea, never şi niciodată!

Mi-am pus GPS-ul pe direcţie de a intra în zona crepusculară de maximă aglomeraţie, curajul sub scaunul şoferului, mai precis fix sub fund de unde zvâcnea a panică la fiecare cotitură de drum neştiută şi la orice intrare în spaţiul personal a oricărui vehicul agabaritic şi infricoșător. Și asta, nu pentru că îmi e teamă de bau-bau traficului ci că am schimbat cutia și caroseria de nici 5 zile din care eu îi atinsesem pielea volanului doar de 2 zile. De fapt, mă aflam la începutul seninului din a 2-a zi.

Cu efortul determinării am ajuns la vestita locație pe care abia de-am reușit s-o identific din cauză de puzderie și avalanșă de alte mașini. Parcarea full, la bordură pe 2 rânduri. Nici nu mi-am putut închipui c-am să înconjor 2 stâlpi de poduri diferite, c-an dansul ritualic al ceremoniei de căsătorie:

”Te căsătorești tu, Ana Lu Manole cu sediul poliției române?”

Mă căsătoresc!, și iar dădeam o tură de parcare urmată de un șir interminabil de mașini care mă zoreau de la spate, iarăși ieșeam, eu și ceilalți, pe poartă și iarăși înconjuram stâlpii. La a 3-a încercare, Dumnezeu m-a auzit ”Da-ul!” și-n dreapta mașinii, fix când ajunsesem în dreptul uneia parcate, proprietarul fericit, transpirat și înspumat în maxilare, vroia să părăsească incinta. Nu m-am mai clintit din loc, am luptat voinicește cu unul șmecher de l-am prididit la înjurături și fericită ca o turturea la vederea primelor raze serioase de soare de primăvară după iarna aprigă, mi-am parcat mașina.

Am înaintat precum mi-e numele și renumele printre toate onomatopeele și înjurăturile celor de la 5 cozi de la înmatriculări lungi cât să iasă din clădire. Ce-i drept am trecut și pe lângă cea de-a 6-a, dar am ignorat cuvântul pașapoarte în speranța că nu acolo trebuie să mă așez. Aveam să înșel amarnic! Mâna dreaptă a legii de la informații s-a îndreptat și din deget și din cot spre mărita și interminabila și neprețuita dar mărginita coadă, asta dacă treceai și de colț!

herculeLa început am numărat oamenii. 200. La vreo juma de ceas de stat în picioare am început să număr plasturii pe care, cu tandrețe, îi lipeam de degetele picioarelor acolo unde mă băteau cusăturile sandalelor. Alea noi. Am fost Hercule, Hercule 2, Hercule 3 și mai departe n-am mai numărat că și Hercule murise de invidie. Și că am foarfecă și atâția plasturi la mine, și, bașca, nici nu cred că știa să numere atâția în limba franceză!

De 3 ori mi-a venit leșinul, de 3 ori m-am reabilitat brusc când vreunul/una dorea săritura ”prin față”, de unde am tras concluzia că înjuratul e revigorant!

După 3 ceasuri bătute pe muchie, pe loc, pe nervi, pe mama și tata lor, am ajuns și eu în locul de unde se despart apele ghișeelor!

Intru. Dau documentele, inclusiv cele două pașapoarte vechi, și mă pregăteam de poză ca să nu se sperie continentele de mine. Nu, nici rujul nu-l aveam la mine, mi-am adus aminte că stătea la răcoarea torpedoului. Mai aranjez două fire răzlețe ieșite din dimensiunea cocului, mă mai ciupesc de obraji ca să se poate face distincție între fața mea și culoarea panoului din spatele scaunului unde mă pregăteam să mă așez. Eram la faza ce fel de zâmbet să afișez la foto când aud întrebarea:

– Șiiii, ce facem cu ăsta, îl anulăm?

Nu prea înțelegeam, că limba română e grea când e năucitoare.

– Păi, răspund io doct ca artistă nepregătită , dacă-i expirat, îl anulăm!

– Păăăăi, zice el, nu-i expirat e valabil până la anu′ pe vremea asta și iar degețelul legii se întinde săgețică, de data asta pe pașaport.

Citesc. Mai citesc o dată. Și încă o dată. Și mă prind…

Era de pe vremea de când nu se povestea și nici 5 ani nu erau definiți ca fiind stație terminus la valabilitate. Adică era pe 10 ani. Uitat ca țigara Mirabelei Dauer dar nu pe noptieră ci într-un sertar!

– Ce facem, îl anulăm? insistă omul.

– Îl anulăm pe draq!, zic și mi se face mâna greblă în jurul pașaportului.

– Șiiii, taxele plătite?!

– Eeee, la vârsta mea nu mă mai încurc io în amănunte! și-o zbughesc magistral ca și cum nici leocoplast pe degete n-am înșirat, și nici pașaport n-am avut neexpirat…

 Pe drum, nedumerită tare de așa o orbeală și convingere proastă, m-a luat tremuriciul:

Mie nu mi-a crescut ochiul de soacră?! La vârsta mea?!?!?!?!

De vorbă

…din vorbă-n vorbă.

Nici nu contează, nici nu e important de unde până unde am ajuns, din vorbă-n vorbă, să(-mi) pun întrebări:

Cât costă o viaţă? 
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Legea talionului. Viaţă pentru viaţă. Abia atunci plăteşti. Până la capăt.

Cât e preţul unei destin?

Preţul vânzării. Pentru care eşti aruncat la coş. Ţi-l pune cel ce-ţi sechestrează bunurile cel mai de preţ: timpul şi răbdarea îngemănate în inimă.

Cât timp …?

Toată viaţa. Chiar dacă uneori umbra uitării acoperă. Undeva acolo există. Şi vina, şi vinovăţia, şi dispreţul valorii.

De vorbă , din vorbă-n vorbă, am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Că nimic nu-i întâmplător. Legea talionului se aplică. Cumva, cândva, cuiva.