Să te plimbi

…cu cireşul în mână…

Ajungem, după diferite şi strict necesare casei şi grădinuţei, prin Dedeman. Toţi trei, care cum şi-au pus piciorul în magazin, s-au şi răspândit total diferit, adică care-încotro. Io, aţă, ghem şi scul, către sector Grădină. Ceilalţi habar n-am pe unde şi-au plimbat ochii, cert e, purtătoare de coş fiind, ne mai întâlneam la intersecţii, unde, aruncau fiecare în coş, ce nu-i lăsase inima să lase pe raft: un şpiral, o pompă, un ghiveci găsit pe alte stative.

Undeva pe bulevardul dintre Grădină şi Curte, ne intersectăm toţi trei. Manolul cu mâna plină de un vermorel, eu cu mâna strânsă în jurul unui cireş cu moţ de 3 frunzuliţe.

– Ce-i ăla?

– Un cireş!

– Unde-l pui? Parcă ai mai avut şi nu i-a mers.

– Da, mai încerc o dată!

– Şi, unde zici că-l mai pui?!

– N-am nici cea mai mică idee! şi nu glumesc. Dar nici nu-mi vine să-l las acolo. Cochetez, în gând, cu ideea care-i repungă Manolului: pom fructifer, în mână şi esenţă de pietros, la ghiveci!

Ajungem acasă. Mai întâi, pun pergolele care pe unde mai lipseau. Pe urmă, clematitele care din una cumpărată, s-au făcut 3 achiziţionate. Ajung şi la nişte bulbi de oareşce, îi înfig în hârdaie, peste alţi bulbi pe care i-am găsit ascunşi în pământ şi de care am uitat- cu desăvârşire- că i-am plantat. Apoi…ei da, un butuc de viţă- de -vie. Iau grădina la cercetat. Acolo, nu. Acolo, nici atât! Îmi aduc aminte de locul lăsat gol de o clematită pe care am pierdut-o din lipsă de lumină, din cauză de tei netăiat la timp, care tei, acum e ciumpăvit de vecinul. E taman bun locul. Manolu se oferă să sape el. Nici vorbă! Nu dau eu sapa din mână! îi zic. Aşa că purced, cu speranţă şi dragoste multă: gropă, apă multă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc. Udat din belşug.

– Şi, cireşul? îl aud pe Manolu din spate. Unde-l pui?! şi are dreptate.

– Nu ştiu.

Iau cireşul- a doua oară- în mână. Şi-l plimb. De la un capăt în altul al grădinuţei. În cealaltă mână, cazmaua.

– Unde te duci cu el, vezi pe unde sapi, poate îmi tai şi firele de curent!

Evident, toate locurile goale sunt deasupra traseului de cablu de curent al piticilor de gradină. La a 3-a plimbare de-a lungul şi de-a latul grădinuţei, efectuată în nici 3 minute ţinând cont că-i 2/7 m, cedez în căutare de loc disponibil, dar cu gândul nerostit, la ghivecele din spatele curţii.

– Nu ştiu unde să-l pun! Nu găsesc niciun loc liber…zic dezamăgită cu glas sfârşit şi privesc cu neţărmuită candoare cireşul mititel.

Pe Manolu îl apucă mila şi de mine, şi de cireş. La urma urmei, amândoi – şi io, şi cireşul fără nicio vină- suntem în grădina lui…şi, de la înălţimea lui şi pe verticală şi cerebrală, începe să cerceteze şi el grădinuţa. Io după el, cu tot cu cireş.

– Uite aici! şi-mi arată un locuşor undeva practic anul trecut era un trandafir de ghiveci şi la fel de  practic, acum, era doar un băţ uscat. Mi se luminează faţa. Are dreptate. Acolo!

Îmi întorc ochii strălucitori de fericire spre Manolu. El se mai oferă încă o dată să mă ajute, eu mă reped uliu, cu tot cu cireşul într-o mână şi cazmaua în cealaltă, fix către locul arătat. Nu stau nicio secundă pe gânduri şi reiau procesul de la butuc: groapa săpată, apă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc.

Mă uit mândră la cireş, mă uit stea la Manolu care vine c-o sârmuliţă şi ancorează cireşul de gard. Radiez de bucurie! Bine e să ai un Manol la casa ta! Chestiune pe care i-o şi impărtăşesc.

ciresul nostru

Şi-am încălecat pe-o şea(mătură!) şi v-am spus povestea cireşului aşa! Acum fug la udat cireşul şi butucul şi rugat la ele şi la El să se prindă că taaaare dragi îmi mai sunt!

Povestea care nu s-a spus

… povestea şurubelniţei cu două capete. ( dacă e punguţa cu 2 bani şi surubelniţa e cu 2 capete, să nu ne lăsam mai prejos decât naratorul faimos şi la şcoală învăţat vârtos! 😀 )

A fost odată ca niciodată
O tânără fată
Care tot pleca 
Şi prin ţară-mi colinda!
Aha!

Pe când schimbam trenurile la 4 dimineaţa în Gara de Nord, pe când valizele femeilor erau mici cât genţile sportivilor de mititele, în vremurile când căderea părului, colesterolul(ca să nu spun de superponderalitate) şi bufeurile erau cuvinte şi acţiuni de care nu auzisem şi nici nu-mi închipuiam că or să mi se întâmple (şi)mie vreodată, deci, în acele vremuri îndepărate delegaţiile erau precum apa izorului care curge la vale, de unde şi versurile poetului:
Pe şină în jos
Salută respectos
Ăi din delegaţie 
Plini de aspiraţie!

Sau, ca să respectăm adevărul istori
Azi la Timişoara
Mâine în toaţă ţara!

Vremurile erau aprige. De pensiuni nici că se auzise, de hoteluri abia ce le închiseseră din lipsă de avânt turistic şi alte coţcării mioritice pentru care încă DNA-ul n-a deschis dosare.
Întreprinzătorii în ale tehnicii şi trecerii din avuţia statului în aia personală ne cazau pe unde puteau. Fie în internatul şcolii, fie în camerele lu′ a bătrână care primea musafiri pe bani. Cum 2 Mai-ul nu-mi era necunoscut că flower-power fusesem şi eu cândva, locaţiile cu pricina nu-mi întorceau nici nasul pe dos şi nici caricaturile de paturi nu-mi stârneau spaima că geană pe geană n-am să pun.
Pe undeva prin Hunedoara, pe când Crivâţul bolborosea aprig pe maidan, undeva în noapte, trenul nostru cel de toate cele 10 ore cât făcusem până acolo, ne-a debarcat în toată splendoare iernii. Ajungem la internatul şcolii unde am dat de-un ghişeu pe post de cancelarie. În spatele geamului de unde nimeni nu răsărea se vedeau ceva urme de vieţuire. Ici-colo câte un paianjen, iar ducă 3 minute de nemişcare cu nasul lipit de geam, un şobolan care n-ajunsese la vârsta maturităţii. La vreo juma de ceas o doamnă ciufulită şi pe cap şi în cap ne-a întins cele două chei pentru cele două camere. Fetele cu fetele , băieţii cu sticlele. C-aşa e la şcoală!
În cameră, draperiile trase. Frig ca la Polul Nord. Ne băgăm fiecare în câte un pat, ne facem turbane care din ce apucăm, io dintr-un prosop mai măricel, colega dintr-un pulover pe care-l înnodă de mâneci în semn şi nod cu fundiţă.
Dimineaţa aveam să constatăm: Crivăţului nu-i pasă de draperii. Le amestecase şi le îmbârligase cât să cuprindem cu mâna şi gerul de afară. Gemurile nu stăteau închise nici legate cu sârmă din cauză de balamale fără şoroabe!
Şi atunci mi-am zis în barbă
Că de-oi mai vedea vreodată 
Că stă draperia lată
Să o smulg din galerie
Că fereastra-i loterie!

Acasă, într-un spital, pe când făceam frisoane la temperatura de 40º şi două perfuzii pentru hidratare, iar asistenta-mi făcea fundu′ ciur cu ampicilină injectabilă, în rarele clipe de luciditate, micul inginer din mine îmi spunea:
Să ai şurubelniţă la tine
Că nu ştii ce mai vine!

După aventura asta ochii mi s-au făcut precum ai viezurelui. Cum vedeam pe undeva o şurubelniţă, cum intra în calculul SDV-istic! Să intre în portofel, dacă nu, să aibă mânerul fin, să aibă mărimea cât să n-o confund cu vreun creion dermatograf! Şi, ca în alte balade şi povestiri autohtone, niciuna nu se potrivea.
Într-o zi, pleacă Manolu pe meleaguri îndepărtate ca să îndeplinească, precum Hercule, cele 12 2 porunci ale autorităţii locale. La întoarcerea soţului nerisipitor, printre acele rufe cu elastic în talie şi picior scurt, găsesc… un ceva cu clemă.
Prea dreptunghiulară, prea scurtă, prea ca…nimic ce văzusem până atunci.
Trag delicat de un capăt, trag cu nădejde ce celălalt. Erikkkkkkaaaaaaaaaa!
E EA!!! Mama şurubelniţelor! Visul poşetelor! Şurubelniţa pe care o căutasem de 10 delegaţii!
rsz_12715320_10201293369493114_5412549246320185806_n

rsz_12715552_10201293369453113_2946827543958494020_n
Acţiunea confiscării n-a durat mult şi nici n-a durut aproape deloc! Nimeni n-a avut de suferit.

Şurubelniţa a fost pusă la loc de seamă! Între dermatograful verde, ăla albastru, cel mov, alături de pudrieră, rimel, dermatograful bleu, turcoaz, sub rujul maro, deasupra rujului roşu, la dreapta de dermatograful negru şi alături de încă 7 alte culori de ochi, în rând cu corectorul.

La nici două delegaţii depărtare de momentul confiscării, ajung la Constanţa. Într-o locaţie, unde paturile erau pe cadre de fier prinse în şuruburi, iar în fantele L-urilor de cornier proptite nişte pfl-uri pe care tronau saltele slinoase. Numai geanta de-o aruncai pe saltea şi cădea pfl-ul în abisul cornierului proptindu-se ferm de podea! Cercetarea la faţa locului n-a durat mult. Două şuruburi lipseau cu desăvârşire. Geaba am căutat prin toată camera pe sub pat… Filetul lor nu mi s-a arătat…
Mi-am amintit de şurubelniţă. Că e cu 2 capete. Magnetice(sâc, Magda!). Pe care le-am scos şi le-am proptit frumuşel şi ferm în găurile cornierelor. Şi pe care am dormit până dimineaţa, neîntoarsă că nici nu mai era cazul şi nici nu mai era cazul!

Şi-am încălecat pe şa şi v-am spus povestea şurubelniţei de care nu mă despart niciodată fiindcă multe, de atunci, am mai experimentat şi…ca să parafrazez reclama:

…Călătoria continuă!

Viața pe segmente

…de 20.

De ceva vreme îmi trăiesc mai aprig clipa. Cumva, prin noianul de toate cele, mă bucur mai mult, cred eu, de ceea ce mă înconjoară. Cumva am reușit să dau mai multă importanță prezentului. Și ca niciodată, mi-am făcut planuri pentru mai târziu, mult mai târziu. Cu tot cu rațiunea posibilității de a se întâmpla orice.

La 20 de ani ai timp. Extrem de mult. Sau cel puțin așa crezi că pe 20 îl poți înmulți cu 5. Împărățești pământul. E criza, de la 20, a tinereții.

La 40 de ani ai timp. Încă. Însă începi să întrevezi marginea inevitabilă a lui ”prea târziu”.  20-zeciul de altădată s-a dublat. Dar mai e loc de încă o dublare. Deci, 4.  E criza, de la 40, a maturității.

Cu cât te apropii de 50 cu atât începi să înțelegi că socoteala ta cu 4 nu îți mai pare că se potrivește. Că viața e așa cum e, că strângi de toate, că ele lasă urme. Vezi altfel perspectiva altor 20. Că ți-a crescut copilul mare cât tranșa de 20. Și brusc îți apare perspectiva altfel. Timpul îl mai măsori o dată. Altfel. În timpul cât mai crește un copil. Timp pe care nici nu știi când a trecut. Și când mai privești și spre media de viață…
Prevăd și criza de la 50. Criza în care pășești în vâltoarea descendentă. Până când ea ne va despărți.

Te uiți în spate. Altădată îți părea că ai trăit. Nici urmă de regret. Că s-au întâmplat destule ca să fii mulțumit. A fost cât a fost, le-ai trăit, le ridici în slăvi p-alea bune, ți le asumi p-alea rele, tragi linie și te arunci cu capul înainte în ”fie ce-o urma, cât o urma” chiar dacă mâine.
Până ajungi să fii conștient, de după 50, de următorul tronson întreg de 20. Junghiul regretului dă târcoale. Te îmbie la mai mult. Nu la avut cât la făcut. Devii hulpav. Să fie. Să mergi. Să faci. Să existi. Cu ai tăi. Cei care-ți sunt aproape. Care au fost lângă tine când ți-ai oblojit rănile. Poate nu întotdeauna dar au rămas, aici, acum. Deci, altfel. Că sunt atât de multe nerânduite. Și cu cât ”s-apuci” îți năpustește mintea cu atât sfredelul regretului se înfige mai tare.

Stau pe o piatră și dau, ca un copil, din picioare. Niciuna nu se mai potrivește. Nici ca atitudine, nici ca gândire. Piatra e bornă, copilul speranța. Mai faci o dată calculele. E certitudine că ai trecut vârtos de jumătate. Ce-a fost mult s-a întâmplat. Restul e fum. Și fumul nu întotdeauna ajunge departe. Nici măcar pentru încă un segment. Că viața nu e matematică în segmente de 20 e doar o dreaptă mărginită.

Așa că, revin. Azi. E frumos. E bine. Pot. Sunt. Înțelegi?

Şirul logic

… pe faze, al unei duminici liniştite.

Faza I
Undeva pe la 4 de dimineaţa. Din cauză de măsea. Aştept să-şi facă ketonalul efect. În casă, nici mâţele nu s-au sinchisit să mă bage în seamă. Afară, la – grade câte au fost, nimic nu se clintea. Deci o linişte aproape perfectă dacă din dormitor nu s-ar fi unduit şi răspândit, în toate cotloanele, sforăiturile lui Manolu.
Faza II
Ei bine, în liniştea asta, la un moment dat, un zgomot acut şi înfundat de prăbuşire se aude în toată casa. Mă ridic ca marmota de pe scaun şi privesc în zarea holului. Înaintez cu luare aminte şi numai că venind vijelioasă de scări, mi se loveşte de picior cu o viteză demnă de invidiat pentru orice alergător, mâţa cea bătrână. Ea sare ca arcu′, io scot un icnet ca draqu!

Luăm amândouă poziţia de apocalipsă. Ea cu coada zbârlită şi într-o parte, io cu ce am apucat la îndemână, adică cu un prelungitor, cred că pe post de lasou, că nu ştiu ce să fi fost în mintea mea! Aprind lumina şi dau un ochi în bucătărie. Nada!
Aprind lumina pe holul mare. Nada!
Cu prelungitorul ăla de parcă el ar fi fost un colt 45 semi-automat iar eu James Bond în poziţia aia cu un picior înainte şi genunchi uşor flexaţi. Nici acum nu prea înţeleg cum am reuşit să urc scara spre etaj cu picioarele aşa îmbârligate. La capătul scărilor avea să mă aştepte sursa zgomotului.  Cele două stative cu câte 2 bări pentru cămăşi erau grămadă. Care la pământ, care la 30º sprijinite pe ce găsiseră în calea lor! Cămăşile lu′ Manolu, vreo 45, abia călcate cu o zi înainte,  sub formă de grămadă spre pungă! Acum era o apocalipsă şi mai apocalipsă decât cea din întâlnirea cu Pusi, mâţa!
Un orologiu sună patru jumătate.
Cine mută-n oare cămăşile noapte?
– „Eu sunt, bună maică, fiica ta iubită
Eu, cea cu măseaua în durere ascuţită.
Soarta mea fuse crudă astă dată:
Măseaua-m pulsează, cămăşile căzură deodată.
Şi tăcerea nopţii astfel i-a răspuns:
– „Ce spui, tu, străino? Toţi ai casei dorm!
Treci şi mută cămeşile că al tău e domn!

Faza III
Ceea ce am şi făcut. Câte una pe fiecare deget. Un soi de Devi, zeitatea hindusă, dar cu umeraşe. La final, mă prăbuşesc pe canapea, ştergându-mi sudoarea de pe frunte. Nu poposesc prea mult, bag de seamă că măseaua s-a cuminţit şi mă rebag la somnul dimineţii, că se făcuse deja de vreo 5 juma.

Faza IV

E seară. E iarăşi linişte. Cămăşile stau, în continuare, împrăştiate pe toate clanţele uşilor din casă. Mă uit frumos la Manolu. El se uită la fel frumos. Amândoi ne gândim la acelaşi lucru, fapt pentru care Manolu ia drumul beciului în căutare se scule, sârme şi alte dispozitive de reparare a bărilor. Pe uşa deschisă de la beci, pisoiul cel vestit pe nume TT o zbugheşte înainte ca 45-ul piciorului Manolului să îi poată opri avântul.
– Tomy, Tomy, Tomy! geaba strigăte, geaba onomatopee urmate de tradiţionalele ziceri de bine pentru pisoi. Pe ăla l-a durut în bască! Dacă ar fi purtat.
Manolu îşi ia tot ce are nevoie din beci, le aduce apoi, coboară iarăşi în căutare de mâţ tembel. În camera mică nici urmă de TT, în camera mare îi zăreşte coada.
Coada şi apa. Apa din beci. De un deget d-al lui, pe gresie. Din fericire, un deget orizontal.

Faza V
Foicica fagului,
La poalele beciului,
La piciorul caloriferului
În mijlocul
Beciului
La adâncul
Căsoiului,
Pe gresia gri-ntinsă,
Şi de ape coprinsă,
Lucră Ană şi Manol,
Să strângă, cu mopul, apă, nu petrol.

Faza VI

În şirul logic al întâmplărilor dintr-o duminică oarecare, după ce am strâns apa, după ce am găsit şi oarecum sursa, după ce Manolu a reparat şi suporturile, ei bine, acum ne putem bucura de duminica asta liniştită atât cât a mai rămas din ea, dat fiind că i-au mai rămas vreo 2 ore…iar măseaua mi-a înviat pulsând.

TT linistit

Sărbătorind

…sărbătoarea.

M-am născut de ziua mea, zice Paul Stratan. Dar când e mai ziua mea?
Eu zic, că mi-s mai aproape versurile astea, aşa:
It’s my life
It’s now or never
I ain’t gonna live forever

I just want to live while I’m alive

Şi pe 12 august. Şi pe 5 mai. Şi azi, 7 ianuarie. Zile de naştere şi renaştere.

Azi s-a împlinit un an de ultima renaştere. E ziua în care s-a dovedit(iarăşi) că Cineva mă iubeşte. E ziua în care am ştiut că altcineva mă veghează şi e alături de mine. Încă o zi în care am ştiut că n-am cum să mor şi-o să fie bine.

Aşa că, îi port pe amândoi în inima mea. Pe el, rămurică ce-i sunt, şi pe El, din a cărui turmă fac parte.