La cumpărături

… şi vizitat, voinica mea!

Să îmbinăm plăcutul cu utilul, zic! Mai o catedrală, mai un mall, mai un palat, mai magazin ivit intempestiv şi chemător la orizont! Şi, în plus, aveam şi comandă de acasă! Cu teenage-ul devenit între timp majoră, n-aveam cum, frate! Să! Că acolo e! Şi!
De data asta, însă, fiindcă îmi intrase modestia în portofel, cerinţele nu fură majore. Un fond de ten. O nimica toată, îmi zic.

O luăm agale în josul străzii. Ne împiedicăm de Palatul Regal unde sălăsluişte rar familia. N-a scăpat nimic nepozat! Soldăţeii, grădinile, pomişorii şi săgeţele lustruite cu aurolac auriu. Chiar aşa, dacă de la Paris citire m-a „fermecat” auriul – că dacă era la noi, culţi şi docţi cum suntem, precis le treceam la ramura chiciuri- ei bine, nici aici n-am scăpat. E un mister pentru mine alăturarea bronzului auriu cu jegul timpului fie în formă înegrită, fie în formă verde mucegăită cu urme clare de acelaşi glod. Da, frate, ştiu, sunt şi pretenţioasă şi în necunoştinţă de cauză asupra frumosului! Asta e, dacă am reuşit să văd mai întâi Roma cu albul marmurii răsfrânt în fiecare colţişor de Basilică de Sf Petru sau de monolit statuar isprăvit de Buonarroti cunoscut drept Michelangelo!

Mergem mai departe. Io cu ochii peste tot, colegul plictisit, venit a n luat câte 3 oară, care nu pregeta a-mi spune:

– Mie mi-e silă de oraşul ăsta! Dacă nu erai tu, stăteam în cameră!

Chestiune care m-a făcut să mă rog la Dumnezeu să n-ajung în starea lui! Că cât oi fi de plictisită şi dacă piatră n-o rămâne necercetată, din cameră tot să ies măcar dacă şi pentru o cafea şi un spectacol de urmărit, cel al străzii, oamenilor, al vieţii.

Le-am cercetat pe rând. Palatul de Justiţie, Piaţa Centrală, clădirea Primăriei care are 96 m înălțime și are deasupra o statuie de 3 metri a Arhanghelului Mihail ucigând un demon(ştiam io că Nea Mihai ăsta ţinu cu mine!), Casa Regală şi Casele Ghildelor medievale. M-am pozat regulamentar cu Pişăciosul, Piaţa şi evident c-am frecat statuia. Adică pe L’Ilot Sacre ca să mai vin prin locurile cu pricina.
Frumos! Ca să fie clar, fiind o împătimită a stilului gotic, nimic nu mi-a scăpat admirării cu mare încântare prin onomatopee epice ca: WOW! Vai! Uite! Aaaa! Iiiii! şi altele care nu pot fi redate prin tastare!
Străduţele înguste, pietonale, cu un farmec deosebit, unde, la mai fiecare pas o galerie de artă, o vitrină cu sticlărie sau porţelanuri te îmbia să te opreşti şi să le priveşti cu multă plăcere. Cafenele, mici restaurante, berării mai toate dotate cu încălzitoare de terase , pentru cei ce doresc să rămână la masele de afară. M-am bucurat de fiecare piatră cubică a caldărâmului, de fiecare boltă în arc frânt, arc butant, basorelief ori vitraliu. De 2 băncuţe din parcuri unde mi-am tras sufletul în alergătura puţinelor ore pe care le-am avut la dispoziţie doar pentru mine.

Mi-a fost greu să trec pe lângă toate ciocolateriile ivite în drum. M-am răzbunat de două ori cu câte o gofră. Mare, plină cu căpşuni, frişcă şi sos de ciocolată. Privind cum le aranjau pe toate pe gofra aia m-am simţit ca Chilly Willy când aştepta teancul de clătite şi îmi venea să spun ca el:
More strawberry, more cream fresh, more chocolate! 

Colegul impasibil. Da, nici d-astea nu-i plăceau.
De fiecare dată când mi-am luat gofre s-a nimerit ca vânzătoarele să fie românce. Aşa că mai o căpşună, mai o vorbă. Fetele cu zâmbet comercial pe chip, ne-au povestit destule cât să-mi întărească părerea despre locuri şi să-i şteargă afirmaţia colegului care le îndemna doct să nu se mai întoarcă în ţară.
– Ştiţi cum este aici? Regulile, procedurile şi normele pe care le fac, le fac pentru alţii- adică pentru români, în general pentru est-europenii fascinaţi de schengen! Aici nici unul nu aplică nimic! Corupţie, furt, ilegalităţi şi muncă la negru! Uitati-vă la ei cât sunt de șleampeți, nişte degeneraţi care s-au căsătorit între ei ca să-şi păstreze averile!
Mi-a venit în minte scena din parc, unde un monitor îi invăţa pe doi localnici să schieze pe pământul-nisip ! Am râs cu toată puterea şi odată cu mine, cred, că şi mama Natură prin reprezentanta ei în pantă Zăpada de pe Pârtie!

Intrăm într-un mall. Şi ieşim foarte repede. N-am ajuns decât în zona parfumeriei şi m-au luat de cap preţurile. Mari cât statuia Primăriei şi când am pus mâna pe un fond de ten la cei 47 de euro pe care i-am văzut că îi e preţul, l-am lăsat cu mare grijă la loc că mi-am dat seama că la câţi bani am în portofel nici dreptul să-l ating nu aveam!De jur împrejur basmale, baticuri şi multe burka. La servire sau răsfirate prin magazin având căruţul regulamentar de care se ţineau lanţ de la 3 copii, în sus.
La a 3-a experienţă de acest gen mi-am luat gândul de la cumpărături.
Printr-o întâmplare aveam să ajung în alt mall, unde am găsit ce-mi trebuia după ce m-au durut mâinile explicându-i fetei din magazin că îmi trebuie cu un ton de nuanţă mai închisă faţă de fondul de ten pe care-l ţineam în mâna. Victoria a fost a mea când, într-un târziu, a chemat o vorbitoare de limba engleză şi am reuşit să mă fac înţeleasă. Mi-am îndeplinit misiunea dată de acasă şi asta aveam s-o constat când am ajuns, prin ţopăiturile de bucurie pe care Mica le-a executat.

Am plecat agale, cu colegul în dreptul meu. Era noapte de multă vreme iar el trăgea uşor de pantofii a căror talpi se dezlipiseră şi  cu ochii semi adormiţi m-a refuzat să-i fac cinste cu o bere.
Am ajuns la hotel unde fără să aştept să-mi zică el, l-am trimis să se culce. El putea să mă refuze, eu nu putem să mă refuz să nu beau o bere locală oricât de mult ar fi costat ea, acolo, la 4 perje. Am intrat în vorbă cu un ospătar la circa 65-70 de ani. Un lucru m-a frapat, uniforma. Modelul vechi şi cu totul altfel decât al celorlalţi mişunători prin hol. Mi-a adus berea şi ne-am conversat despre bere, viaţă, ţări şi lume, în general. Aveam să aflu, a doua zi, că am stat de vorbă cu însuşi patronul hotelului. Şi, am zâmbit.

În camera de hotel bătălia cu duşurile a fost scurtă după experinţa de cu o seară înainte. M-am relaxat în tricoul de noapte, cocoloşindu-mă printre perne, picior peste picior, l-am sunat pe Manolu. Alea-alea, alea-alea, STOP, zic!
O orătanie traversa tavanul. Sper să fie un paianjen. Şi sper asta, până când a depăşit lustra şi s-a toooot dus până la plinta marginală unde a staţionat preţ de 2 minute după care iar a plecat în excursie. Închid telefonul, iau revista din dotarea camerei(că doar era de 4 lighioane, nu?! )şi aplic, căţărată în pat, lovitura fatală. Lighioana se rostogoleşte în aer şi nimereşte fix pe cearceaful alb ca laptele! Cu ochelarii cercetez victima. Un puiuţ de gândac de bucătărie. Îl iau cu neţărmuită scârbă şi-l duc spre baie. La doi paşi de uşa băii, un zgomot repetativ mă face să rămân cu gândacul în mână…Frate, ăsta-i ronţăit de rozător ! Intru cu băgare de seamă în baie, pe marginea chiuvetei avea liberă circulaţie fratele mai mare a ăluia mort, nu mă mai mir, arunc lighioana cu deces la hart la budă şi trag uşa repede după mine.

În condiţiile date, o voioşie m-a cuprins la gândul întoarcerii acasă. Şi, încă o dată, mi-am dat seama că da, dacă ar fi ca soarta să mă îndrume spre plaiuri străine, atunci aş face-o pentru flori. M-aş duce acolo unde sunt florile care-mi plac mie. Pentru toate celelalte există turism!

PS. pe colegul l-am ameţit în avion. Aşa, cu vin roşu! Ca să treacă vremea mai repede, vorba stewardului 😀

Că dacă noapte nu e

…nimic nu se întâmplă.

Termin de mâncat. Strâng cu grija punga pe care o arunc la gunoi, şi îmi arunc şi ochiul spre duş. Cu ele am necazuri. Ştiu că printr-un hotel din Nurnberg fiind, mi-a trebuit, ca să pot face duş, mai întâi să-l repar. Noroc cu şurubelniţa cu care nu plec nicăieri fără ea. Dar care, de data aia, nu m-a ajutat prea mult. Geaba şurub, geaba şurubelniţă dacă nema filet. Aşa că, atunci, am legat cu o pungă, în lipsă de sfoară, para duşului ca să pot beneficia de apa gonitoare de praf şi pulbere de drum.

Cadă. Două duşuri. Unul suspendat, unul pe undeva fix deasupra buzei căzii. Exact, şi pentru ăi de pot sta în picioare, şi pentru aia cu problem la picioare. Îmi fac cruce, unul din două, o fi bun. Şi dacă o fi şi apă… Cum draq să nu fie, că doar e hotel cu perje 4?! îmi zic îmbărbătându-mă de una singură.

Cu avânt şi plină de entuziasm mă avânt în cadă. Iau para de la ăi cu problem la picioare şi aştept să vina apa caldă. Şi, aştept. Şi, aştept. Rece. Eh, o fi bun celălalt! Îl închid p-ăsta şi îi dau drumul celuilalt. Apa rece de-mi îngheţaseră gleznele. Mă apucă disperarea şi fac fliper cu amândouă. Când îi dau drumul unuia, când celuilalt. La a 5 oară de manevră, simt că de la ăla suspendat începe să se înfiripe oareşce prietenie între mine şi temperatura apei. Mă bag repede sub duş şi n-apuc bine să mi se întindă apa pe corp că sar de juma de metru. Fierbinte. Încerc o potriveală din baterie. Apa îngheţase pe mine deja. Senzaţie de pinguin fără pene. Aiurea! În nici 2 secunde din duş curgea apa din Groenlanda cu tot cu banchiza! Iar ţopăi şi o dată cu avântul meu stârnesc şi curentul de aer aferent aşa încât ce părea rece, s-a făcut cuburi. Iau para de pe perete, aia pusă mai jos, fac exact aceleaşi manevre şi am parte fix de aceleaşi rezultate!

Duşuri scoţiene! Fir-aţi ai draq să fiţi cu hotelul vostru! Deschid ambele duşuri şi constat alternanţa apei din ele. Când curgea la unul apa de vulcan în plină erupţie, la celălalt curgeau pinguinii! Normal, am dansat dansul pinguinilor de la unul la altul, până s-a dus tot clăbucul dar nu şi gel duşul. M-am nărăvat spre încăpăţânat să potrivesc bateriile alea. După 5 minute, reuşisem o apă călâie dar constantă. No, aşa. Ies din chinuială cu un tremur de toată frumuseţea. Hehe, hotel cu 4 pretenţii, deci şi papuci dar mai ales halat! Îmbrac halatul. Eram ca Mutulică pe lung şi ca Fram Ursul Polar pe lat! Că aşa îmi venea halatul ăla! Lung, de aveam trenă şi gros de 3 degete, de parcă eram imagine deformată în oglinda convexă.

Îmi era cald, îmi era bine. Doamne ajută! Şi dacă trebuie, cu halatul ăsta pe mine dorm, îmi zic. N-a fost nevoie, mai târziu am schimbat halatul cu pijamaua şi lumea viselor m-a învăluit după ce, în prealabil am tras sănătos draperiile şi un întuneric compact a învăluit camera în toate colţişoarele.
M-am trezit, la un moment dat. Beznă. Cum spuneam în povestirea anterioară, patul era pe diagonala camerei. Buimacă, am întins mâna şi m-am apucat de pipăit pereţii pe întuneric. Nici urmă de întrerupător! Mă, al draq! zic şi continui cu pipăiala până când constat că am ajuns la ultima frontieră a camerei. Cu capul. Fizic. Mi-am dat seama că-i dulapul după zornăitul oglinzilor. Nu m-am încumetat s-o iau înapoi fiindcă logica trezită brusc din somn nu m-a lăsat. De o luam înapoi, puteam să dau şi în măsuţă. Cum capul mă durea, n-am mai vrut să mă doară şi vreun deget de la picior. Că dacă noapte nu atunci vezi şi măsuţa şi dulapul!

Mi-a venit în capul ăla dureros remarca colegului cu camera mea care e mai mişto decât a lui. L-am dat draq în gând şi am înaintat ca orbii pe holul ăla de nu se mai termina. Lângă cantul uşii de la baie am găsit şi întreruptorul Şi s-a făcut lumină! În baie. Le-am aprins apoi pe toate, ca să am şi de drum de întoarcere. Atunci am văzut că plecasem cu pipăiala pereţilor prea târziu, întrerupătorul era vecin cu colţul camerei.

Zorii zilei m-a găsit liniştită sub pilotă de sub care nu mă mai încumetasem să ies, nu de alta, dar dacă mă mai loveam o dată eram ca-n bancul cu papagalul:
– Le dau draq de pene că asta e fază de comentat!
Dau draperiile la o parte şi ora 6 ceţoasă, întunecoasă şi pişăcioasă d-afară năvăleşte în cameră. Mi se face dor de-o ţigară ca de mama! Îmi pun halatul ăla meseriaş, deschid fereastra, reuşesc să trag şi draperiile ca nu cumva să fac deranj la sesizorul de fum şi îmi aprind o ţigară…
La al doilea fum mi-am dat seama de reflectoarele montate pe pereţii exteriori ai hotelului, că pe mine, Fram Ursul Polar de la fereastră, mă vedeau şi poliţiştii din secţia de poliţie aflată în capul străzii la vreo 500 m! Asta dacă personalul hotelului, schimbul ce venea de dimineaţă, ar fi avut orbul găinii. Ideea că aş putea să plătesc vreo amendă pe bază de poză la fereastră mă face să-mi treacă tot cheful.

La micul dejun, în afară de colegul care pleca în exil şi taman ce terminase şi a 4-a oară să-şi umple farfuria, nimic interesant. Îmi iau cafeaua şi mă plantez lângă ghiveciul din faţa hotelului, unde Slavă Domnului, găsesc şi-o scrumieră, implicit şi permisiunea de a fuma. Iese şi colegul.

– La ce oră începe şedinţa? îl întreb uitându-mă la ceasul telefonului.

– Nu ştiu, că mie mi s-a stricat calculatorul şi n-am citit mail-urile! (că el era titular şi lui îi veneau toate datele!)

Batman, Superman şi Mama Omida, luaţi de aici exemplu, frate, că de ucis e uşor, greu e să te săpâneşti!

Am făcut stânga împrejur şi în holul hotelului m-am ciocnit cu unul care după fizic, port şi direcţia precisă spre sala de conferinţe, am intuit că e ce trebuie ca să-i pun aceeaşi întrebare. Nu mă înşelasem. Omul într-o engleză lătrată de neamţ neaoş mi-a zis:
– At half past eight.
Dau cu tenchiu şi îl pescuiesc pe coleg de la ţigara din faţa hotelului.

9 ore de şedinţă cu o pauză de-o juma de oră. Fain. Eu cu urechile ciulite, colegul cu atitudinea aia de-mi place cel mai mult. Noi suntem proşti, ăilalţi dăştepţi. L-am ignorat cu pasiune ca nu cumva să-i întorc pasiunea peste gioale.

Nu ştiu ce draq a înţeles el, m-am bucurat doar că eu reuşisem să interacţionez şi să mă integrez grupului. Adică next time ştiam ce am de făcut.
Plimbarea de seară avea să îmi aducă alte surprize. Cele ale colegului, cele ale oraşului, străzii şi minunatei civilizaţii spre care tindem ca fraierii.

Probabil începutul unei

…saga de delegaţii.
Am ajuns la hotel!

Îmi place cu avionul dar numai pe vreme frumoasă, la mică înălţime eventual să număr floricelele în lan şi nuanţele din copaci, şi dacă se poate fără decolări, şi fără aterizări. Geaba trece timpul, geaba schimb avioanele şi companiile, cel puţin în partea cu decolarea, nicio mâncare, a se citi băutură, de la bord nu-mi poate şterge neliniştea, golul în stomac şi nici gheara din inimă.

Ceva, ceva parcă s-a mai schimbat, am reuşit să împart zborurile după piloţi: români, nemţi şi alţii. După împărţeala asta, probabil spre sigur, e şi gradul meu de entuziasm dar mă gândesc, de fiecare dată, că ce mi-o fi scris, de la înălţime de e, aia e. Vorba unui prieten, mai mult de 5 minute până jos, nu fac!

Am plecat cu juma de inima purice de teamă şi cu cealaltă jumătate făcută ghem ţepos de nemulţumire. Cu teama explicai mai sus, cu nemulţumirea e că nu vroiam să plec. Considerentele sunt de natură „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”. Adică când e de treabă am rămas ultima momâie din galantarul fabricii, când e de plimbare sunt florile de pe tejghea!

Am ajuns la locul faptei, adică în măritul hotel de 4 lighioane, după ce-am traversat zguduind, pe piatra cubică, minunăţie de roţi care roţi au transmis ţopăiala la valiză, care valiză mi-a clămpănit mâna de ziceai, când am ajuns în holul hotelului, că o zi întreagă făcusem găuri cu bormaşina şi-mi trepidau şi dinţii-n gură!

Bonjour, bonjour! Sava, sava! ei pe dracu! Cine mai ştia mai mult de atâta franceză?! Amintirile unor nous sommes ici aux portes de l’orient şi Allons enfants de la Patrie îmi erau vagi şi, oricâtă bunăvoinţă am avut, nu s-au pupat de nicio culoare cu : iaca aicea rezervarea , donne moi la chambre şi cât e taxa de oraş!

O las draq de franceză pentru alţii mai experimentaţi şi mă dau pe limba cu care ştiu că nu mor de foame. Engleza manuală. Trag aer în piept, îmi eliberez mâinile, îmi aşez ideile principale în cap şi dau să deschid gura dar n-apuc să scot sunet că-l aud pe colegul- cu o moacă serioasă- pronunţând cuvintele cam cum le-ar fi pronunţat şi Voltaire cu condiţia să fi fost şi în franceză. Momentul a fost unic fiindcă plecând de la premisa că-s alţii mult mai deştepţi ca mine, în ceea ce-l priveşte pe coleg, el doar s-a deşteptat mai de dimineaţă.  Ăla de recepţie, pardon, pardon şi ca să fie clar „Je ne comprends pas!” şi-am dat şi io din cap că eram de acord: Moi aussi, je ne comprends pas!

Bag româna la înaintare şi-l întreb p-ăsta ce draq vrea să-i spună. Începe în română şi termină iarăşi în franceza aia pe care o ştia el. Clar! Diversiuuuuneeeee! Îl trimit să-mi ia un pahar cu apă după ce îi fac semn şi-mi dau ochii peste cap cum că mi s-a făcut rău! N-apucă să se întoarcă că stăteam cu cartele în mână şi cu formele scrise.
Mersi, mersi şi treci nene, la lift!

Numa că-l văd în pragul liftului începe cu explicaţiile. Uite, bagi cartela, numeri până la 3, şi după aia apeşi pe etaj, aşa ca să ştii cum pleacă liftul.
Bine, bine, zic, hai să urcăm. Bagă cartela, numără cu glas tare 1, 2, 3 , scoate cartela şi se relaxează. Şi stăm. Mă uit la el. El la mine, zâmbitor. Io la el să văd până unde-l duce. Şi stăm. Văzând că nu dă semne, nici el şi nici liftul, îl întreb:
– Da′ pe butonul de etaj ai apăsat?

Se face verde fără zâmbet. Apasă. Şi urcă şi liftul.

Ajungem la camere. Deschide uşa la el. Dă o raită prin cameră şi iese repede. Mă instruieşte cum e cu cartela la uşa mea de parcă era altfel decât la a lui, asta în accepţiunea că nici nu mai văzusem uşă cu cartelă.
Poafai, zice, camera ta e mai mişto! Io mă uit la camera mea şi nu văd decât că-i dotată cu un gât mai lung- adică un hol cât să adormi în mers sau să cazi vlăguit până îl străbaţi, că la corp – e aproape la fel. Zic aproape că are aceeaşi micime de mă mir că dulapul şi patul nu-s pe tavan. Zic că nu-s la fel că dintr-o ochitură văd că patul e de-a curmezişul, că altfel categoric nu intra, iar deasupra tăbliei patului, în mod straniu, televizorul, adică ca să te uiţi la el din picioare şi eventual din dulapul de vis-a-vis de pat. Între dulap şi pat distanţă regulamentară de-o ţigară. În lăţime şi nu în lungime.

– Îhî! zic cu juma de gură şi entuziasm, aveam să înţeleg în noapte de ce camera aia mai mişto era de fapt mai puţin mişto.

10 minute mai târziu, am ieşit la plimbare.

Aia, aia, uite ceasul, uite catedrala, uite palatul de justiţie, uite clădirea, uite buricul zis şi Centrul. Până la Centru am remarcat ceea ce el nu mi-a explicat. Uite mizeria, uite arabii, uite industria chiciurilor de la pix până la tricou, cană şi maimuţă a ceea ce numesc ei cu mândrie şi cu multe stele dimprejur: UE!

Şi ne-am plimbat aşa până când s-a înserat neratând nimic din specificul local, gările cu toate ieşirile şi granitul, mirosul adecvat şi gresia galbenă-negricioasă pe alocuri sub formă de cerc ce se scurge de la zid.

Zic: de mâncat, mâncăm şi noi ceva?!
Îşi dă una peste frunte, mai merge 50 de m şi mă ia repede:
– Intră aici! Fac brusc dreapta şi apuc să văd după ce intru că m-a băgat într-un Mega!
Clar! Sandvişuri scrie pe noi! Ştiindu-i problemele nu mă arunc afară din magazin şi îl urmez colegial printre rafturi că doar doi suntem şi nu se cade să ne diversificăm!
– Ce luăm? îl întreb şi io ca omul civilizat care i-a înţeles nevoile şi neamul.
– Io nimic, că am făcut aseară două fripturi şi le-am luat cu mine!
În continuare starea de stupefacţie mi-a dat târcoale. Da, şi oleacă cu milostenia în vârf că n-am făcut stânga-împrejur să ies din animaţia Mega. Gândul îmi era împărţit ca apa Iordanului. Mâncăm împreună şi nu mâncăm împreună. Că nu ştiam cum şi nici nu-mi venea să-l întreb dacă împarte friptura cu mine. Eh, ce-o fi o fi! Iau o salată Caesar, iau nişte roşii cherry, iau nişte şuncă, o pâine şi caşcaval. Asta după ce mi-a zis explicit, aia e mai bună, aia n-o lua, d-aia îmi place.

Ajungem la hotel, unde în cea mai pură românească îmi zice:
– Ne vedem mâine dimineaţă la 7!
– Păi, nu mâncăm împreună?
– Aaaa, nuuuu că mie îmi ajung fripturile!

Ptiu, drace!
Noroc cu punga că n-am înşirat ca Gretel firmiturile prin cameră. Salata n-am avut furculiţă s-o mănânc iar din caşcaval am muşcat cu nesaţul foamei.

Epopeea abia se mijea. Habar n-aveam că avea să fie probabil începutul unei aventuri de zile mari!

Zâmbetul

…nefericirii.

Da, există. L-am descoperit întâmplător pe vremea când n-aveam toţi dinţii în gură şi uitasem să zâmbesc, cum să zâmbesc. De fapt, mai întâi m-am ferit, apoi, în timp, n-am mai ştiut ce e acela zâmbet. Oricum nu sunt fotogenică şi mai mereu m-am ferit de cadre largi ale sprâncenelor iar despre vederea la gingie, nici nu se punea problema. Zâmbetul meu devenise ca un muşchi neutilizat, adică fleasc.

Aşa că, pe furiş, studiam problema. Cum să zâmbeşti în largeţea gurii şi nu doar mijind buzele şi râzând cu ochii. Pe partea cealaltă, zâmbetul, pentru mine, acolo în conştiinţa mea, reprezenta ceva natural, spontan, fără mari eforturi. Dar uitând sau mai bine zis sub incidenţa amintirilor cu lipsuri, au început frustrările: dacă zâmbesc prea mult, dacă deschid gura prea tare, dacă nu-mi vine bine, dacă am ceva pe dinţi când erau dinţi, dacă e prea nu ştiu cum, dacă şi dacă şi dacă…

O întâmplare mi-a rămas în minte iar revelaţia ei avea să se arate mulţi ani după. O stradă. Un cuplu şi încă o persoană. Cuplul în plină dispută vocalizată cât se poate de puternic. Atât cât toată strada să audă subiectul. N-am să le uit chipurile încrâncenate şi nici cuvintele şuierate care te plesneau fie prin duritatea lor, fie prin acuzele aduse, fie prin „coloratura” lor. Eram aproape de ei, când însoţitoarea cu o prezenţă de spirit remarcabilă, le-a cerut să zâmbească fiindcă doreşte să le facă o fotografie cu telefonul.

Miraculos! Orice încrâncenare s-a pierdut în cenuşiul străzii, s-au întors cu feţele spre obiectiv şi au zâmbit. Ca Luna plină pe cerul verii, ca nufării deschişi pe ape. Ca cea mai fericită pereche din lume.

Zâmbetul ăla nu l-am uitat niciodată. Pentru mine a fost o amestecătură între o mică invidie şi o mare nedumerire. Invidie, pentru că vroiam să pot zâmbi aşa frumos cum o făcuseră ei, nedumerire, faţă de transformarea lor aproape ireală.

De atunci, am tot căutat să văd zâmbetele asemănătoare. Să înţeleg, pe lângă mecanica facială uitată, mecanismul automat al transformării cauză a nedumeririi mele.

Şi aşa, l-am descoperit. Pe el. Exact acela pe care l-am văzut la cuplul de pe stradă. Care e universal. Care nu depinde de o anumită persoană ci de o stare. Starea contrară sensului lui.

Say-Cheese-logo-300px

Zâmbetul nefericirii. Care are două componente: aceeaşi mimică şi e repetabil cu orice ocazie. Nimic în plus, nimic în minus. Doar el, acel zâmbet rădăcină comună cu rictusul dar elevat, sofisticat, prelucrat. Zâmbetul educat să ascundă. Zâmbetul pentru poză. Zâmbetul care dă bine.
Şi, orice urmă de invidie mi s-a risipit din vene. Ceea ce nu pot spune despre nedumerire. Pe care nu mi-am putut-o dumirii.

Între timp, am (re)învăţat să zâmbesc. Când e cazul. Cu acel zâmbetul larg şi spontan convergent trăirii.
Din interior spre exterior.

Centrii Universului

…cei dintre noi.

Da, sunt destui.

Sunt cei pe care nimic nu-i ajunge. Ei nu rezolvă o problemă, nu au o soluţie de moment, ci au soluţia perfectă indiferent de repercusiuni. Nu contează dezastrul de după, contradicţiile soluţiei, oportunismul soluţiei şi da, chiar măgăria soluţiei. Odată aduşi în faţa grozăviilor sunt în stare să le demonteze cu minimul de argumente, să le minimalizeze efectele dezastroase în ochii celorlalţi, vocalizând dramatic şi agresiv să translateze propria vinovăţie a necuprinsului întregului context către cei care trebuie să se descurce în hâţişul produs. Pentru că, în capul lor, aplicanţii sunt vinovaţi de incapabilitatea de a urma un drum deschis de ei, Centrii Universului.
Cel cu ciulini ce dă în râpă.

Tot din această categorie sunt cei care nu-şi cunosc şi implicit, nu-şi recunosc limitele. Cu urechile larg deschise numai când laudele le zgârie scăriţa interioară şi le umflă orgoliul. Odată ce vanitatea şi-a făcut casă şi masă la ei în suflet, uşa lor nu se mai deschide decât celor cu limba lungă şi mieroasă. Pe care îi dispreţuieşte sincer, îi critică şi îi desconsideră cu toată ura de care sunt capabili, la fel cum fac şi cu toţi ceilalţi. De fapt, Ei sunt totul şi prin nemărginata lor mărinimie, ceilalţi doar sateliţii lor.
Ascunşi sub falsa modestie, ţanţoşi precum cocoşii ce stârnesc praful uliţii, mânaţi de aspiraţii cât se poate de himerice, fac ca orice aducere cu picioarele pe pământul realităţii să aibă parte de-o replică, care sub cuvinte binevoitoare, colcăie râca, resentimentul şi jignirea.

Şi nu în ultimul rând, Centrii Universului care nu fac niciodată ceva prost, ceva rău, ceva greşit. Nu e vina lor nici dacă sunt prinşi cu „raţa-n gură” şi aia e jumulită. Cineva le-a jumulit-o şi le-a pus-o lor pe bolta palatină. Neînvăţaţi când sunt mici că lucrurile nu „se sparg”, nu „se strică”. Că „cineva-ul” există şi se numeşte: eu.
Lipsiţi de orice formă de asumare a responsabilităţii, de orice urmă de conştiinţă, de orice valoare morală dau vina pe toţi şi pe toate, aşa cum se ştie, viaţa e greu şi lumea e rea.

Centrii Universului pietrele neşlefuite şi cu vârfuri ascuţite ce se se rostogolesc printre şi pe noi.