Într-o parcare

…una oarecare.

Mașină lângă mașină. E ora de plecare. Deschidem ușile să iasă văpaia. Care iese și noi intrăm. N-apuc să trag ușa că cei de lângă noi vin și ei. Aud o voce pițigăiată:

– Deschide ușa, Mircea!

Și, Mircea deschide. Ridic ochii să nimeresc și mânerul ușii mele și să văd proprietara vocii. Trag ușor de ușa mea, nu de tot, că mai aveam un picior de scuturat de nisip. Pițigăiata în raza vizuală. Mică, la vreo 28-30 de ani, umflată în portbagaj și în butoiul din față. Cu față acră deschide ea ușa ei la maxim. Și, rânjește.

Îmbarcați, scuturați de nisip dăm să plecăm. Pițigăiata niciun semn cum ar face acel gest minimal de bun simț să tragă nițeluș ușa. Mimează preocuparea în a împături un prosop în spatele mașinii ei. Din când mai aruncă niscai pumnale lui Mircea. ” Nu!” ” Las-o acolo!” ” Nu vreau!”
Mă uit la ea. Cu același zâmbet de importanță vitală și grimasă, se uită și ea la mine.

Dăm cu grijă în spate, fără să-i luăm tangentă la ușa. Ieșim.

Deschid geamul:

– Mircea?

Mircea face ochii mari cât cepele.

-Ești însurat cu ea? Că dacă nu, n-o lua! E genul victimă perpetuă, soția soțului și mai și urâtă!

Și, plecăm.

NU se permit comentarii !