Mâna care împinge

…leagănul destinului tău.

Gratitudinea şi smerenia sunt modul
prin care ajungi nu te strângă caracterul.

Toţi am avut experienţe. Şi, probabil, multe nu au fost cum ne-am dorit. Cum, la fel de multe persoane au venit şi plecat din viaţa noastră. Pe care le-am iubit, pe care nu le-am iubit. Poate chiar le-am urât, dacă în suflete ni s-a strecurat fiara.

Îmi aduc aminte, sunt vreo 40 de ani de atunci, de ceva care, la vârsta aia fragedă, m-a făcut să-mi strâng pumnii micuţi şi să-mi jur în gând că eu, EU, niciodată n-am să fac aşa ceva!
Mult mai târziu aveam să iau aminte, într-o conjunctură asemănătoare, că, da, eu, chiar EU, făcusem la fel.
A fost momentul – primul- în care m-am tras de mânecă şi m-am privit, izbindu-mă îndurerată de oglinda mentală în care mi se reflecta exact imaginea pe care antipatizasem.

Oooo, cât a durut!!!! Cât am suferit! Şi, cel mai mult m-a durut că am judecat fără să vreau să înţeleg, orbeşte, prosteşte, numai fiindcă nu mi-a convenit în acel moment. Numai fiindcă m-am simţit neîndreptăţită să am parte de acel gest. Şi, pentru că aveam pretenţia că pot fi onestă faţa de mine, a durut rău, rău, rău că m-a pus singură în faţa faptului de a face şi a nu-mi ţine o promisiune faţă de mine.

De atunci, strâng din pumnii care au crescut între timp. Dar nu de obidă şi nici de neputinţă. Ci cu amar. Pentru propriul control, pentru a-mi forţa mintea să fac altceva, altcumva decât au făcut alţii şi mie nu mi-a plăcut. Să-mi demonstrez mie, cea mai aproape şi mai cunoascătoare de mine, că sunt şi pot altfel. Să dorm liniştită iar conştiinţa mea să-mi aducă visele frumoase în realul vieţii. Să pot să trăiesc cu mine înainte de a trăi cu alţii.

Rezumând mica mea povestioară, am înţeles că trebuie să parcurg mai întâi drumul umilinţei proprii ca să înţeleg de ce şi ce nu mi-a plăcut. Ca să înţeleg ce te determină să faci sau să spui lucruri care provoacă durerea altora, că trebuie nu să nu-mi doresc să ajung ca altcineva sau cum îmi spune altcineva ci să nu mă las biruită de dorinţa de a demonstra altcuiva, să-mi urmez inima fără ca ea să fie ciuntită de întâmplările urâte şi păţite ale parcursului meu prin noianul vieţii.
Cât, cât de departe poţi să fugi de tine însuţi?
Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat e că nu există suficient de departe ca să fugi de tine însuţi.

Am înţeles că dezaprobarea organică faţă de o vorbă rea sau fapt reprobabil vor creşte în mine, în timp, acelaşi tip de monstru. Am înţeles că ura e laşitatea inconştientului în faţa iubirii, este modul de a manifesta neputinţa, frustrarea, teama şi, şi cel mai rău, neasumarea. E ca şi cum ai da peste mâna Lui ca să fii doar tu mâna care împinge destinul…

Şi cu cât voi urî mai mult, cu cât voi blama mai tare, cu atât apele oglinzii  proprii se vor tulbura în ceea ce nu-mi doresc şi voi ajunge exact ceea ce mi s-a spus. Fiindcă acolo în tine ceva ştia că în vorbele ce nu au convenit şi au durut era şi este un sâmburele de adevăr. Era compromisul cu care nu te împăcai nici tu.

Probabil că psihologic există o explicaţie. Cum la fel de probabil e ca altcineva să vadă mai repede sensul spre care mă îndrept.

Eu doar susţin că ura şi neonestitatea faţă de sine te îndrumă exact spre ceea ce condamni. Când vanitatea, proprie sau meschin întreţinută de alt sine egoist, te acoperă, în urma ta nu mai rămâne praf de stele ci doar colb de glod.

 

8 comentarii la “Mâna care împinge

  1. Cand vezi la altul ce ai tu, normal, te inerveaza.
    P.S. Cand trece viata pe la cozi, ai timp de meditatii.

    • Dumi: prima ta propozitie zici ca-i traducere din limba engleza 😛
      Nope. Am stiut si stiu lectia asta de multa vreme, acum c-am scris-o a plecat de la un alt exemplu. Ca fiecare invata pe propria piele. Daca nu exista constiinta 🙂

  2. Engleza imperiala sau engleza multiculturala? Am uitat sa-ti spun. Sunt diferite.

  3. E. Trei saptamani nu-i mult.
    Si intrebare personala. Stii cumva cine e Ana Lui Manole dela LinkedIn?

    • Dumi: in functie de program. Acum e prea incarcat.
      Nu stiu. M-am uitat si eu, cu certitudine nu-i vorba despre mine.

    • Dumi: imi e dat (timpul) dar nu e si nici n-a fost vreodata al meu.
      Intre „trebuie” si sfoara Lui 🙂
      Ma strecor, ma strecor…

Nu Se Permit Comentarii.

NU se permit comentarii !