… te invata.

– Unde trebuie sa ajungem? intreb prietena din telefon

– Vitan-Barzesti, hotel Rin.

Bag la cap prima informatie, ca pe unde-i targul stiu, cu hotelul, habar n-am. Ma iau la vorba cu insotitoarea mea din dreapta, ma melcuiesc dintr-un cap al altuia al orasului, printre masinile puhoi la ceas de sfarsit de programe. Cand ajung, intr-un sfarsit, la Unirea, suna telefonul. Ma iau la vorba cu o alta prietena la adapostul lui nenea Parrot. Ne hlizim, ne povestim, pe Vitan-Barzesti, bara la bara, imbatranim dar sporovaim. Caut ochiometric si marele hotel, pe care nu-l vad, neam si tara! Cu banuiala launtrica ca as fi capabila sa-l caut(pe hotel) pana la Constanta, caut solutie de avarie, la primul semafor. Ma uit la soferul din masina din dreapta. El nu se uita la mine. Claxonez. El nu raspunde la provocari. Ma uit la stanga. Insirati ca vrabiutele 3 bisnitari cu ilicitu-n mana, pe gardul Cheiului Dambovitean. Geam deschis, bagat pretext de pierduta in spatiul Bucurestiului si zambet tamp aferent. Baietii valabili isi indreapta aripile spre directie la dreapta mea. Eu, pe stanga strazii. Cum ceasul nemilos din bord ne arata a tarziu, imi dau seama ca nu am timp sa ma invart ca la sensul giratoriu. Mai deschid o data geamul, mai apelez la baieti care imi fac serviciul de a se duce pana la geamul aluia din dreapta mea si il informeaza despre intentiile mele de a intra in fata lui. Problema(e) rezolvata(e).

Insotitoarea remarca, facandu-si o cruce ampla cat sa nimereasca umarul meu drept si geamul din dreapta ei, ca n-am toate tiglele pe casa, eu continuand si sa conduc si sa vorbesc la telefon. Ii dau dreptate, confirmandu-i dand din cap si ranjindu-mi fasolea.

Ajungem cu 10 minutele mai inainte, am timp si de-o tigara. Iar imi suna telefonul. Imi aprind tigara. Vorbesc. N-am scrumiera. Subiecte interesante la care-mi ciulesc la dublu scarita. Merg la bar, cer scrumiera ca mutii ca sa nu-mi intrerup partenera de convorbire, si ma intorc la masa. Vorbesc in continuare. Insotitoarea, la un moment dat, imi da un cot. Ca un viezure in plina actiune ma intreaba:

– Auzi, aia de la bar e Udrea? Automat, bag ochii in directie.  Semi cu spatele. Un par lung si blond, lins de pisica. Un profil destul de inselator. Ma salt de pe canapea, comentez cu doamna de la telefon pe subiectele noastre, ma duc la bar si tot muteste, ii mai cer barmanului inca o scrumiera. Si-a fixez pe duduie. Ma intorc si din degetelul aratator si drept fac semnul international. NU. Nu e. Dupa 2 minute termin si conversatia  telefonica. Sala se elibereaza, activitatea incepe, mintea mea tese.

Plecand de la prima remarca a insotitoarei mele, urmata de o alta mult mai punctuala si personala,  nevoia te invata. Si sa ai prezenta de spirit, sa te descurci, sa ai replica, sa faci din tocul pantofului ciocan, sa nu mori de foame nici in desert de-ai fi si nici sa nu te sperie nicicand „nu stiu”, etc. Pe langa toate calitatile pe care mi le-am gasit (sâc! laudatorii mei nici nu s-au nascut :D), un alt gand, mai putin imbucurator, mi-a sagetat mintea.

Nevoia asta, in timp, transforma si gaina in cocos, de nu mai simte printesei bobul de mazare nici daca ar fi sub cearceaf si nu sub 7 saltele! Mintea ei cauta solutii si nu vaitaturi. N-are timp de mirare si nici de clipit din ochi. Nu (mai)stie sa planga sub comanda neputintei ci doar (poate) ca un recul, dupa ce toate au trecut, cand abia atunci emotiile acumulate, de la frica la spaima, de la greu la covarsitor, defuleaza insirate sub forma cristalina si sarata, innodandu-se in barba tremuranda si hohotind in umerii inconvoiati. Ca uneori, greul e atat de greu, ca rezultatul invingator nu mai conteaza ci doar ca drumul anevoios s-a sfarsit. Izbanda isi pierde stralucirea, clipa bucuriei e deja naruita sub tensiunea si presiunea momentelor.

 Azi asa, maine asa, incastrata intre cicatrici, nu se mai teme si nu mai are nevoie (aproape)de nimic.