Nevoi și spaime

…la șes, la deal.

Bunica lui, după douăzeci de ani de garsonieră la șeș, când s-o mute la deal,  le-a replicat dur și cu spaima întipărită pe chip:

– Io acolo, maică, nu mă mai întorc! Să vă duceți voi!

Și prin prisma ei de trăiri cu spălat cu apă rece, tăietoare de lemn și hamal de iarbă uscată, avea dreptate. Viața la bloc îi adusese apa caldă pe țeavă, căldura la paușal și mașina de spălat la priză.

Bunica, însă, ca orice alt om, avea fixațiile ei provenite din amarul vieții ei. Cum suntem noi acum cei din generația visătoare la fuga în vest care nu ne putem închipui și admite că visul frumos doar în mințile noastre a mai rămas. Că lucrurile s-au schimbat cât axul indicator să fie în partea cealaltă și chiar dacă, prin minune intr-o secundă, albul ar fi alb iarăsi, vremurile au murdărit prea mult acel alb știut, și tot n-o să mai fie vreodată ce-a fost acum 30 de ani.

Revenind la bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu putea concepe că viața, acolo la țară, ar fi putut să fie altfel, că nevoile alea primare, în vremurile de azi, pot exista și în casele ulițelor. Sau, că asfaltul e negru și iarna.

Bunica mai uita un alt amănunt important, că la bloc, undeva la un etaj, la o venerabilă vârstă, era întreținută. Cobora doar atunci când îi cerea plasa s-o vânture iar când n-a mai putut, nici butonul liftului nu l-a mai apăsat. N-a dat piept în anii petrecuți la bloc, nici cu autobuzul luat de dimineață, nici cu zile ce se înmulțesc rapid, cele chinuite, ale unui loc de muncă, nemerniciile și amestecătura orașului în care nimeni nu știe pe nimeni. Ea n-a apucat și nici n-a avut posibilitatea contextului de a cuprinde cu mintea viețuirea scumpă cu E-uri a orașului.

Bunica a trăit la bloc. După ce-a viețuit o viață la țară. Asta a înțeles și ea și n-a mai vrut să se mai întoarcă. Neînțelegând că întoarcerea nu era în timp.

Ieri, mergeam pe-o uliță. Unde toată lumea spunea Bună ziua!, acel bunăziua strigat ca să auzi, ca să știi, ca să exiști.

Ulița m-a dus la cârciumă, la biserică, la cimitir, la magazine, că-s două, unul pentru burtă, altul pentru trai. Adică fix ceea ce suntem. Ceea ce exprimă, într-un mod, absolut simplificat, viața.
Unde nimic nu e în plus pentru nevoi, unde nimic nu e în minus pentru spaime.

De-o parte și alta a uliței, casele răsfirate pe pogoanele încărcate cu verde naturii, roșul roșiilor și merelor, galbenul porumbului, corcodușelor și perelor, vinețiul vinetelor și al prunelor. Case peste care boltea curcubeul florilor și al boltelor de viță de vie.

Am luat lanț pentru găleata de fântînă. Cu toate că deja apa îmi intră și iese din casă.
Am luat potcoavă nouă pentru casă. Cu toate că n-am cal.
Am luat scândură pentru casă. Cu toate că am prize și curent pentru încălzire.

Am luat liniște. Și mi-au fost alungate gândurile. Spaimele orașului, ale locului de muncă, ale răutății gratuite, ale dumnezeilor muritori, ale furtului și vânzărilor, ale plasticului din alimente, ale hrăpăreților și imoralilor, ale curvelor bătrâne și nesătule, al mizeriei pe care suntem nevoiți s-o viețuim.

Și, pentru câteva ore am trăit. Orele uliței.

Nu, satul românesc nu mai e aproape nimic din ce-a fost. Oamenii gospodari, oamenii acestor locuri de poveste, n-au stat cu mâinile în sân. Și-au spălat trebuințele cu apă curată de tehnologie fără excese, în prezența rațiunii. Oamenii de sat știu, încă, cât le trebuie fără împovărarea consumerismului bolnav de păgubitor.

Mi-a plăcut mult o vorbă din sat, căci în înțelepciunea uliței, ea spune în câteva cuvinte, tot ce-am scris eu în atâtea rânduri:

Nu șchioapătă calul de-o ureche”

De ziua mea

… stelele vor cădea…

Jumătatea plină ar spune că e felul Universului de a mă sărbători.

Jumătatea goală ar spune că plânge Universul.

Realistic vorbind, un fenomen, cad meteoriți ca în fiecare an cu mult înainte de a exista.

O să mă uit pe cer ca de fiecare dată. Și dacă nu în noaptea asta, în următoarea. N-am să le număr, n-am să le caut. O să-mi proptesc ochii, pentru o secundă, spre nemurirea Carului Mare. O să caut Luceafărul ca ochii să-mi străluce și mai tare. O să cuprind priveliștea încă o dată să-mi umplu sufletul de praf de stele. Și, ca în fiecare an ca să nu uit, am să iau măsura. Nesfârșitul și nemurirea versus trecătorul și micimea. Acum, la juma de secol – 1, fiorul regretului începe să se furișeze. Pentru că încă mai pot și încă îmi pasă dar prin tubul timpul îngustat insinuantele ”de ce”-uri se strecoară agale aducând temeinica oboseală a nepăsatului. Un soi de tristețe mă împresoară. Omenească. Ca să pot renaște pentru următorul an.

Mai trece un an, mai trece o viață. Cu fiecare Perseidă căzătoare.

Perseide

Hazardul nostru cel de toate zile

…al istoriei repetativ carusel.

Frumoasă
Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,
Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?
Care mi-a pus în fire această dorință carnală,
Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?
Ea poartă păcatul original în ea;
Dorința a făcut din mine un criminal?
Cea care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,
Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;
O, Fecioară Maria!

“Cocoșatul de la Notre Dame”
Ascult, ascult, ascult. Reiau. Și fiecare cuvânt capătă o trăire.

Versurile astea relevă simplitatea vieții. De unde încep și se termină toate. Esența firii omenești. Esența vieții pământești. Dragoste și ură. Încredere și gelozie. Bucuria și amărăciunea. Fericire și invidie. Simplitate și înfumurare. Toate. Și din fiecare în parte tentaculele celorlalte. Împlinire, vivacitate, chef de viață, bucuria lucrurilor mărunte, realizare. Chinul sufletesc, boală, frustrare, răzbunare, neputință, chin material, complexe de tot felul, neîncredere în sine, nereușite și vrăjmășie pe viață și Dumnezeu.

Așa e de când lumea și Pământul. Și așa va fi până când și țărâna noastră s-o întoarce la stele de n ori.

Viața e un slalom printre. Dacă și cum poți. Nu e nicio fericire să fii de-o parte sau alta. Ori să fii râvnit, ori să râvnești. Și dacă te doare neputința când râvnești, atunci să nu ajungi vreodată râvnit. Transformat în monedă de schimb. Pentru propria supraviețuire. Să nu vrei să știi gustul amar al intrigii, vinovăției fără de vină, defăimării ori neputinței. Jindul și neîmpăcarea au întunecimea răului și opacitatea morții. Dărâmă suflete, îngenunchează demnități, pune lespezi pe morminte.

Nu întâmplător bucata asta de arie e cântată de un om al credinței. Un preot. Cel care din convingere și-a impus regulile castității. Care-și gândește trăirea ca ispită, ca păcat, iar lipsa de control a propriului omenesc, ca diavol.

Trufia de a te crede mai presus, neasumarea propriilor trăiri, te duc irevocabil, pentru ca să-ți păstrezi imaginea feerică de sine, la blamarea râvnei tale până la orice deziderat al răului pentru ″salvarea″ sinelui.

Un preot. De la care pleacă toți ceilalți virtuoși. Fiecare în măsura lui. Și care umplu Pământul și jurul tău.

Cum nu întâmplător este aleasă o țigancă. De la care pleacă toate celelalte ierarhii sociale. O țigancă care pentru frumusețe este stigmatizată. Obiectul răscrucii dintre carnal și sufletesc. Cea care plătește cu prețul vieții pentru că nici ea n-a văzut mai departe de aspectul fizic,  așa cum nici societatea față de ea. O reprezentare a ″ceea ce nu poate să aibă toată lumea, atunci să piară″. Mentalitate rostogolită de secole. Până de după zilele noastre.

Un cerc vicios al superficialității umane unde nu e loc de liniște, duioșie, naivitate ori blândețe, apanaje ale lumii noastre interioare.

E o incichidana din care nimeni nu iese fără să sufere sau viu. Niciodată.