De ziua mea

… stelele vor cădea…

Jumătatea plină ar spune că e felul Universului de a mă sărbători.

Jumătatea goală ar spune că plânge Universul.

Realistic vorbind, un fenomen, cad meteoriți ca în fiecare an cu mult înainte de a exista.

O să mă uit pe cer ca de fiecare dată. Și dacă nu în noaptea asta, în următoarea. N-am să le număr, n-am să le caut. O să-mi proptesc ochii, pentru o secundă, spre nemurirea Carului Mare. O să caut Luceafărul ca ochii să-mi străluce și mai tare. O să cuprind priveliștea încă o dată să-mi umplu sufletul de praf de stele. Și, ca în fiecare an ca să nu uit, am să iau măsura. Nesfârșitul și nemurirea versus trecătorul și micimea. Acum, la juma de secol – 1, fiorul regretului începe să se furișeze. Pentru că încă mai pot și încă îmi pasă dar prin tubul timpul îngustat insinuantele ”de ce”-uri se strecoară agale aducând temeinica oboseală a nepăsatului. Un soi de tristețe mă împresoară. Omenească. Ca să pot renaște pentru următorul an.

Mai trece un an, mai trece o viață. Cu fiecare Perseidă căzătoare.

Perseide

Hazardul nostru cel de toate zile

…al istoriei repetativ carusel.

Frumoasă
Este diavolul cel care s-a încarnat în ea,
Ca să-mi distragă ochii de la Dumnezeul etern?
Care mi-a pus în fire această dorință carnală,
Pentru a mă împiedica să privesc spre Ceruri?
Ea poartă păcatul original în ea;
Dorința a făcut din mine un criminal?
Cea care era luată de fată ușoară, o fată de nimic,
Dintr-o dată pare să poarte crucea omenirii;
O, Fecioară Maria!

“Cocoșatul de la Notre Dame”
Ascult, ascult, ascult. Reiau. Și fiecare cuvânt capătă o trăire.

Versurile astea relevă simplitatea vieții. De unde încep și se termină toate. Esența firii omenești. Esența vieții pământești. Dragoste și ură. Încredere și gelozie. Bucuria și amărăciunea. Fericire și invidie. Simplitate și înfumurare. Toate. Și din fiecare în parte tentaculele celorlalte. Împlinire, vivacitate, chef de viață, bucuria lucrurilor mărunte, realizare. Chinul sufletesc, boală, frustrare, răzbunare, neputință, chin material, complexe de tot felul, neîncredere în sine, nereușite și vrăjmășie pe viață și Dumnezeu.

Așa e de când lumea și Pământul. Și așa va fi până când și țărâna noastră s-o întoarce la stele de n ori.

Viața e un slalom printre. Dacă și cum poți. Nu e nicio fericire să fii de-o parte sau alta. Ori să fii râvnit, ori să râvnești. Și dacă te doare neputința când râvnești, atunci să nu ajungi vreodată râvnit. Transformat în monedă de schimb. Pentru propria supraviețuire. Să nu vrei să știi gustul amar al intrigii, vinovăției fără de vină, defăimării ori neputinței. Jindul și neîmpăcarea au întunecimea răului și opacitatea morții. Dărâmă suflete, îngenunchează demnități, pune lespezi pe morminte.

Nu întâmplător bucata asta de arie e cântată de un om al credinței. Un preot. Cel care din convingere și-a impus regulile castității. Care-și gândește trăirea ca ispită, ca păcat, iar lipsa de control a propriului omenesc, ca diavol.

Trufia de a te crede mai presus, neasumarea propriilor trăiri, te duc irevocabil, pentru ca să-ți păstrezi imaginea feerică de sine, la blamarea râvnei tale până la orice deziderat al răului pentru ″salvarea″ sinelui.

Un preot. De la care pleacă toți ceilalți virtuoși. Fiecare în măsura lui. Și care umplu Pământul și jurul tău.

Cum nu întâmplător este aleasă o țigancă. De la care pleacă toate celelalte ierarhii sociale. O țigancă care pentru frumusețe este stigmatizată. Obiectul răscrucii dintre carnal și sufletesc. Cea care plătește cu prețul vieții pentru că nici ea n-a văzut mai departe de aspectul fizic,  așa cum nici societatea față de ea. O reprezentare a ″ceea ce nu poate să aibă toată lumea, atunci să piară″. Mentalitate rostogolită de secole. Până de după zilele noastre.

Un cerc vicios al superficialității umane unde nu e loc de liniște, duioșie, naivitate ori blândețe, apanaje ale lumii noastre interioare.

E o incichidana din care nimeni nu iese fără să sufere sau viu. Niciodată.

Ce am eu

…și nu ai tu.

(varianta muzicală nu-mi place. E un strigăt de ajutor pe care doar la Mădălina Manole l-am mai auzit. Și dincolo de melodie și de cântăreață, o femeie, Femeie, nu pune întrebarea asta nici în sine! O alungă cu bună știință, o sugrumă din fașă, o repudiază din gândire. De ce? E așa de simplu. Concurența. Din acel moment când ai simțit șarpele rivalității infiltrat în sine, ai pierdut. Nu-ți dai seama la început, însă, în timp, vei citi în hăul deziluziei.)

nemuritoarea femeie din zid

Versuri. Versuri disperate. Și pentru că m-au asasinat zile în șir pe unde radio, merită răspuns. Față de sine.

Exact ce e în poză. Nemurirea. Prin ceea ce am realizat deja, prin ceea ce sunt, prin ceea ce las în urma mea, prin poezie, prin rânduri scrise și nu în ultimul rând, prin amintiri lăsate, de oricare fel. Fiindcă exist, sunt în zidul timpului de unde nu mai pot fi sfărâmată. Trecutul e cel care vorbește, paradoxal. Și cu fiecare zi a existenței mele, mai pun o pietricică la această temelie a zidului.

E greu, nu?

Trecutul e cel mai bun barometru. Al tău. E diferit între a-ți asuma trecutul și a te împăca cu trecutul. Asumare înseamnă și să fi conștient de ceea ce ai făcut și a evita repetarea. Dacă ai greșit. Altfel, e doar o întâmplare, o alegere pe care n-ai de ce s-o regreți. E cutia cu amintiri. E acolo, o istorie, o părticică de viață ce-ți stârnește zâmbete.

A te împăca fără asumare nu aduce nimic. ”S-a întâmplat” e ca atunci când, în copilărie, priveam jucăria prefăcută în bucățele și cu ochi mirați și nevinovați spuneam ingenuu ”s-a stricat”.

Ce am eu și nu ai tu, claritate în evaluare. Pentru că, tot așa, e diferit între a asuma trecutul cuiva și a te arunca într-o promisiune de irepetabilitate. Promisiune în contradicție cu strigătele trecutului. Nu, ție nu ți se poate întâmpla! Tu ești altfel. Da, da…

Ce am eu și nu ai tu.  Multe. Cum nici eu nu am ce ai tu. Diferența e că nu râvnesc sau mai degrabă nu-s măcinată posesiune. Eu sunt EU care nu posed ci am.

Ce am eu și nu ai tu. Liniște. Nu pândesc, nu alung. Nu port povara stihiilor. Noaptea visez.

Ce am eu și nu ai tu. Pentru mine nu contează. În pielea mea, în anii mei, în experiențele mele, în existența mea, cu amintirile mele mă simt bine. A fost așa cum mi-am dorit și-am acceptat ce mi s-a dat cât mi s-a dat. Și cu bune, și cu rele.

Ce am eu și nu ai tu?! Nimic. Și cu ajutorul celorlalți apropiați sau îndepărtați, totul.

Nu sunt etalon, nu dețin Adevărurile absolute. Dar știu cine sunt, ce am și ce sunt.
Probabil de aceea nu-i ușor în preajma mea. Praful stârnit de pinteni nu mă impresionează fiindcă știu că nu reflectă curaj…

Mâna care împinge

…leagănul destinului tău.

Gratitudinea şi smerenia sunt modul
prin care ajungi nu te strângă caracterul.

Toţi am avut experienţe. Şi, probabil, multe nu au fost cum ne-am dorit. Cum, la fel de multe persoane au venit şi plecat din viaţa noastră. Pe care le-am iubit, pe care nu le-am iubit. Poate chiar le-am urât, dacă în suflete ni s-a strecurat fiara.

Îmi aduc aminte, sunt vreo 40 de ani de atunci, de ceva care, la vârsta aia fragedă, m-a făcut să-mi strâng pumnii micuţi şi să-mi jur în gând că eu, EU, niciodată n-am să fac aşa ceva!
Mult mai târziu aveam să iau aminte, într-o conjunctură asemănătoare, că, da, eu, chiar EU, făcusem la fel.
A fost momentul – primul- în care m-am tras de mânecă şi m-am privit, izbindu-mă îndurerată de oglinda mentală în care mi se reflecta exact imaginea pe care antipatizasem.

Oooo, cât a durut!!!! Cât am suferit! Şi, cel mai mult m-a durut că am judecat fără să vreau să înţeleg, orbeşte, prosteşte, numai fiindcă nu mi-a convenit în acel moment. Numai fiindcă m-am simţit neîndreptăţită să am parte de acel gest. Şi, pentru că aveam pretenţia că pot fi onestă faţa de mine, a durut rău, rău, rău că m-a pus singură în faţa faptului de a face şi a nu-mi ţine o promisiune faţă de mine.

De atunci, strâng din pumnii care au crescut între timp. Dar nu de obidă şi nici de neputinţă. Ci cu amar. Pentru propriul control, pentru a-mi forţa mintea să fac altceva, altcumva decât au făcut alţii şi mie nu mi-a plăcut. Să-mi demonstrez mie, cea mai aproape şi mai cunoascătoare de mine, că sunt şi pot altfel. Să dorm liniştită iar conştiinţa mea să-mi aducă visele frumoase în realul vieţii. Să pot să trăiesc cu mine înainte de a trăi cu alţii.

Rezumând mica mea povestioară, am înţeles că trebuie să parcurg mai întâi drumul umilinţei proprii ca să înţeleg de ce şi ce nu mi-a plăcut. Ca să înţeleg ce te determină să faci sau să spui lucruri care provoacă durerea altora, că trebuie nu să nu-mi doresc să ajung ca altcineva sau cum îmi spune altcineva ci să nu mă las biruită de dorinţa de a demonstra altcuiva, să-mi urmez inima fără ca ea să fie ciuntită de întâmplările urâte şi păţite ale parcursului meu prin noianul vieţii.
Cât, cât de departe poţi să fugi de tine însuţi?
Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat e că nu există suficient de departe ca să fugi de tine însuţi.

Am înţeles că dezaprobarea organică faţă de o vorbă rea sau fapt reprobabil vor creşte în mine, în timp, acelaşi tip de monstru. Am înţeles că ura e laşitatea inconştientului în faţa iubirii, este modul de a manifesta neputinţa, frustrarea, teama şi, şi cel mai rău, neasumarea. E ca şi cum ai da peste mâna Lui ca să fii doar tu mâna care împinge destinul…

Şi cu cât voi urî mai mult, cu cât voi blama mai tare, cu atât apele oglinzii  proprii se vor tulbura în ceea ce nu-mi doresc şi voi ajunge exact ceea ce mi s-a spus. Fiindcă acolo în tine ceva ştia că în vorbele ce nu au convenit şi au durut era şi este un sâmburele de adevăr. Era compromisul cu care nu te împăcai nici tu.

Probabil că psihologic există o explicaţie. Cum la fel de probabil e ca altcineva să vadă mai repede sensul spre care mă îndrept.

Eu doar susţin că ura şi neonestitatea faţă de sine te îndrumă exact spre ceea ce condamni. Când vanitatea, proprie sau meschin întreţinută de alt sine egoist, te acoperă, în urma ta nu mai rămâne praf de stele ci doar colb de glod.

 

Şi un ochi la spate

…de-aş mai avea, oare la ce m-ar mai ajuta?!

Nu ştiu dacă titlul ăsta nu s-ar potrivi mai bine ca vers de baladă populară, însă, e mai adevărat decât apa caldă venită de ţeava de la centrală, când centrala-i şi funcţională!

Şi-acum să încalec pe tastă
Să spun povestea noastră
Ca să vă las mască!
…sau să umflaţi de râs ori să vă reevaluaţi că se poate şi mai rău!

Din considerente raţionale şi de depărtate de UE, mi s-a cerut o copie după paşaport. Paşaport pe care-l ştiam zăcut, abandonat și trist în expirare, într-un sertar. Deci era de făcut un altul, mai proaspăt, mai frumos. Nu mi-a fost greu să dau peste informaţiile necesare de acte şi locaţii unde se pot face în grabă şi de taxă de urgenţă ale paşapoartele temporare că d-ăla simplu şi normal făcut o dată la 5 ani, nu mai era timp.
Mai greu a fost să mă duc într-o parte a Bucureştiului, respectiv Pipera, parte unde în atâţia ani de buletin am fost dusă şi de dus singură-singurea, never şi niciodată!

Mi-am pus GPS-ul pe direcţie de a intra în zona crepusculară de maximă aglomeraţie, curajul sub scaunul şoferului, mai precis fix sub fund de unde zvâcnea a panică la fiecare cotitură de drum neştiută şi la orice intrare în spaţiul personal a oricărui vehicul agabaritic şi infricoșător. Și asta, nu pentru că îmi e teamă de bau-bau traficului ci că am schimbat cutia și caroseria de nici 5 zile din care eu îi atinsesem pielea volanului doar de 2 zile. De fapt, mă aflam la începutul seninului din a 2-a zi.

Cu efortul determinării am ajuns la vestita locație pe care abia de-am reușit s-o identific din cauză de puzderie și avalanșă de alte mașini. Parcarea full, la bordură pe 2 rânduri. Nici nu mi-am putut închipui c-am să înconjor 2 stâlpi de poduri diferite, c-an dansul ritualic al ceremoniei de căsătorie:

”Te căsătorești tu, Ana Lu Manole cu sediul poliției române?”

Mă căsătoresc!, și iar dădeam o tură de parcare urmată de un șir interminabil de mașini care mă zoreau de la spate, iarăși ieșeam, eu și ceilalți, pe poartă și iarăși înconjuram stâlpii. La a 3-a încercare, Dumnezeu m-a auzit ”Da-ul!” și-n dreapta mașinii, fix când ajunsesem în dreptul uneia parcate, proprietarul fericit, transpirat și înspumat în maxilare, vroia să părăsească incinta. Nu m-am mai clintit din loc, am luptat voinicește cu unul șmecher de l-am prididit la înjurături și fericită ca o turturea la vederea primelor raze serioase de soare de primăvară după iarna aprigă, mi-am parcat mașina.

Am înaintat precum mi-e numele și renumele printre toate onomatopeele și înjurăturile celor de la 5 cozi de la înmatriculări lungi cât să iasă din clădire. Ce-i drept am trecut și pe lângă cea de-a 6-a, dar am ignorat cuvântul pașapoarte în speranța că nu acolo trebuie să mă așez. Aveam să înșel amarnic! Mâna dreaptă a legii de la informații s-a îndreptat și din deget și din cot spre mărita și interminabila și neprețuita dar mărginita coadă, asta dacă treceai și de colț!

herculeLa început am numărat oamenii. 200. La vreo juma de ceas de stat în picioare am început să număr plasturii pe care, cu tandrețe, îi lipeam de degetele picioarelor acolo unde mă băteau cusăturile sandalelor. Alea noi. Am fost Hercule, Hercule 2, Hercule 3 și mai departe n-am mai numărat că și Hercule murise de invidie. Și că am foarfecă și atâția plasturi la mine, și, bașca, nici nu cred că știa să numere atâția în limba franceză!

De 3 ori mi-a venit leșinul, de 3 ori m-am reabilitat brusc când vreunul/una dorea săritura ”prin față”, de unde am tras concluzia că înjuratul e revigorant!

După 3 ceasuri bătute pe muchie, pe loc, pe nervi, pe mama și tata lor, am ajuns și eu în locul de unde se despart apele ghișeelor!

Intru. Dau documentele, inclusiv cele două pașapoarte vechi, și mă pregăteam de poză ca să nu se sperie continentele de mine. Nu, nici rujul nu-l aveam la mine, mi-am adus aminte că stătea la răcoarea torpedoului. Mai aranjez două fire răzlețe ieșite din dimensiunea cocului, mă mai ciupesc de obraji ca să se poate face distincție între fața mea și culoarea panoului din spatele scaunului unde mă pregăteam să mă așez. Eram la faza ce fel de zâmbet să afișez la foto când aud întrebarea:

– Șiiii, ce facem cu ăsta, îl anulăm?

Nu prea înțelegeam, că limba română e grea când e năucitoare.

– Păi, răspund io doct ca artistă nepregătită , dacă-i expirat, îl anulăm!

– Păăăăi, zice el, nu-i expirat e valabil până la anu′ pe vremea asta și iar degețelul legii se întinde săgețică, de data asta pe pașaport.

Citesc. Mai citesc o dată. Și încă o dată. Și mă prind…

Era de pe vremea de când nu se povestea și nici 5 ani nu erau definiți ca fiind stație terminus la valabilitate. Adică era pe 10 ani. Uitat ca țigara Mirabelei Dauer dar nu pe noptieră ci într-un sertar!

– Ce facem, îl anulăm? insistă omul.

– Îl anulăm pe draq!, zic și mi se face mâna greblă în jurul pașaportului.

– Șiiii, taxele plătite?!

– Eeee, la vârsta mea nu mă mai încurc io în amănunte! și-o zbughesc magistral ca și cum nici leocoplast pe degete n-am înșirat, și nici pașaport n-am avut neexpirat…

 Pe drum, nedumerită tare de așa o orbeală și convingere proastă, m-a luat tremuriciul:

Mie nu mi-a crescut ochiul de soacră?! La vârsta mea?!?!?!?!