Pe linia subţire

…dintre libertate şi batjocură.

De ceva vreme, piticul bunului simţ îmi ţipă din toţi bojocii. Către mine.

Şi pe undeva, are şi dreptate. Nu pentru că s-a sărit gardul ci pentru că eu am sărit gardul libertăţii de exprimare şi am nimerit în tufa cu trandafiri de unde împart voios spinii batjocurii. Că, piticului meu nu-i pasă de ce fac alţii, atunci doar dă reprobabil din cap şi mă trage încetişor pe dreapta sau pe stânga, depinde unde îmi e mai aproape. Dar când în ograda proprie, i se întâmplă, atunci nu mă mai înţeleg cu el. Mă arată cu degetul, face din cap mustrător, ba, când vede că nu-l bag în seamă, îmi tulbură zilele şi nopţile cu amărăciunea lui strigată în multe chipuri.

N-am cum să-i explic mai mult decât simte, decât ştie, fiind parte integrantă din mine, că m-am plictisit. De fapt, m-am săturat să stau în rând cu alţii şi să tot aştept para mălăiaţă.
Şi totuşi, el îmi ignoră conştient partea mea de bun simţ raţional, cu partea lui de reguli ale bunului simţ al pudorii în exprimare sau de conţinut.
Îmi reproşează dramatic că spun ceea ce se tace josnic şi se strâmbă îngrozit la formulare.

Alarmat de ceea ce se întâmplă cu mine, mi-a explicat că există şi alte căi. Că dacă vreau să obţin ceva, atunci mierea în fiecare vorbă mai mult aduce. Că oamenii sunt buni şi receptivi la blândeţe. I-am dat ascultare o perioadă. Am sperat în natura umană care, însă, m-a aşezat pe un piedestal care nu-mi aparţine şi nu mă regăsesc în materialul lui. Nici din tagma de tolerată nu sunt şi nici ignoranta prezentului şi a perspectivei nu sunt. Am privit, în tot acest timp, lentoarea conştiinţelor, francheţea nesimţirii şi vanitatea îngâmfării. A nimicului şi/sau a vicleşugurilor.

Mi-am luat piticul de-o parte şi l-am poftit la vorbă.
N-a mers, piticule, n-a mers, fir-ar să fie! Şi nu-mi spune că nu m-am străduit destul! Natura umană lovită de viciu n-aude vorba dulce ce mult aduce…
Ce facem? Cum mergem mai departe? Apartenenţa pe mâna cui ne-o dăm? Celor care, din indolenţă împletită cu interese meschine, ne duc în hăul prăpastiei, sau celor care schimbă direcţia chiar cu ortodoxia verbală plecată d-acasă?
Şi dacă ştim amândoi că nu putem/nu admitem să participăm la degringoladă, că nu ne-am luat catrafusele şi n-avem de gând să schimbăm locul şi pajiştea, atunci, cum acţionăm? Ne aşezăm pe băncuţa inocenţei şi ne ţinem mulţumiţi de mânuţe că respectăm regulile decenţei în exprimare aşteptând bunul simţ, când nu există, să ne răspundă?! Sau ale lui „nu-i treaba mea”? Rămânem doar martorii ticăloşiilor sau nepăsării doar pentru că nu suntem participanţi direcţi la ele?
Ne vom ierta vreodată pentru că doar am privit?…

Tu, piticule, crezi că atunci, ai să taci fericit, ştiindu-mă?!

8 comentarii la “Pe linia subţire

  1. Daca tot am trecut sa vad “ce e de nou”, o vorba, doua.
    Hm. Parca, parca, azi confuza rau. Si nu de alta, dar “zapacesti” piticul.
    Si e piticul tau. Frumoasa naratiune, multa sensibilitate, mult bun simt, dar in rest cuvinte. Poate gresesc, dar cand ma sfatuiesc cu el, sa spunem de exemplu despre libertate sau bun simt, piticul meu stie precis “palierele”. De unde incepe libertatea sau bunul simt. Pentruca sub un palier nu este libertate si nici bun simt nu se mai denumeste, iar peste alt palier devine altceva.
    Acesta este modul simplu, pentruca palierele difera dela individ la individ, unde se cere cumva putina sincronizare care in viata reala cat si cea virtuala cu ceva efort nu este greu de obtinut.
    Si mai complicat este cand discut cu piticul meu despre societati diferite. Termeni identici paliere diferite. Wow. Mere cu pere putin zis.
    Acum de exercitiu. La “vorba dulce mult aduce” cum devine cazul cu palierele?
    Deci metin ce declaram candva: In relatia cu partenerii “ Precizia e mama sanatatii”

    • Dumi: vezi tu, Piticul meu tot are ceva de spus si cand le stie si mai bine. Pentru ca poate, pentru ca al meu, pentru ca salasluieste alaturi de cele mai intime ganduri. Pentru ca acolo unde numai el poate sa patrunda cu adevarat, cunoaste. El ar vrea sa nu ajung la sub palierul de care vorbesti. Si totusi stie ca mi-e imposibil fiind parte din valtoare.
      Cumva, cred ca ii e ciuda. Ciuda de noroi, de mocirla, de identic.
      Referitor la ce spui in ultimul rand, am fost adepta sa te comporti cu fiecare exact la nivelul lui. Pe limba lui. Pe multul sau putinul lui.
      Asta era valabil cand limita palierului nu picase in nemernicia non-valorica. Acum…nu (mai)sunt asa de sigura.

  2. „Ne vom ierta vreodată pentru că doar am privit?…”
    Cu siguranță, da ! Din păcate
    Însă atunci când doar supraviețuiești în loc să trăiești, tot ce există dincolo de propria epidermă nu are vreo relevanță.Așa s-au născut și-au fost posibili toți anii de comunism, așa s-a întâmplat că n-a mai explodat nici o mămăligă în ultimii 25… Și dacă tot nu te duce mintea la a îți cere dreptul la viață, să vrei să și trăiești, dacă tot ești super-obișnuit cu supraviețuirea prin orice mijloace, cine mai bagă de seamă un pitic sau o iertare ? :-))

    • Claudiu: depinde de piticul fiecaruia.
      Unii nu uita niciodata, daramite sa ierte!
      Sincer,Claudiu, imi ajunge piticul meu si felul in care ma baga el in seama,ma tot impunge sau impinge. Cat despre ceilalti…ceilalti cu crucea lor.

  3. Si doar o varba sa-ti mai spun.
    Doo maini, doo picioare doi ochi ….. si doi pitici.

Nu Se Permit Comentarii.

NU se permit comentarii !