Nişte ţărani

…p-un peron.

După 3 ore şi de avion, ne înfiinţăm în trăgând agale geamantanele după noi, la vestitele cozi de maximă securitate fie ele la control documente, fie ele la control bagaje şi noi înşine. Ne uităm unul la altul şi ne gândim inginereşte, cu voce tare, că suntem în staul circa 1000 de călători. Că nici nu se putea să ne strângă mai bine grămadă. Facem şi noi cruce în cerul gurii şi sperăm să nu-i vină vreunuia vreo idee cu strigare.

Trecem după vreo oră şi ceva prin toate cele şi ne îndreptăm grăbiţi şi obosiţi spre următorul mijloc de transport. Adică tren. De mare viteză. Pentru mine prima experienţă cu vestitul TGV. Nu m-am mai dotat cu piatra-n gură aveam suficient bagaj de tras după mine. În plus, în nicio gară, nu bate aşa de tare vântul!

Ne luăm bilete şi conform cunoaşterii noastre asupra informaţiilor ce trebuie să le conţină una bucată carton numită bilet, ne uităm contrariaţi, şaşii şi în patru colţuri şi faţă şi verso să vedem de unde luăm trenul. Adică linia. Peronul. Nimic care să ne indice ceva în căutarea noastră. Şi fiindcă ne credeam prea deştepţi, şi fiindcă credeam că le ştim pe toate, şi fiindcă nu ne trecuse niciunuia prin cap să întrebăm şi, şi mai presus de toate, eram Pic şi Poc în limba franceză în variantă estică, colegul meu s-a gândit s-a panicat şi numai ce-l văd după ce trece pe sub cordonul opritor de drum.

Ca să nu mă las mai prejos, hop şi io după el! Ce-i drept, bolborosind despre zeii negheobiei şi câte ceva, mai personal, despre rudele colegului!

Coborâm scara rulantă. Peronul gol-goluţ! Singurii papagali, noi! Ca şi cum, pe lumea asta, numai Ţulea şi cu Mulea, adică noi, am mai fi mers cu trenul! Trag cu putere de valiză şi mă îndrept spre scara rulantă. De data asta, aia urcătoare. Când ajung în dreptul ei, întorc capul:

– Hai de aici, tu nu vezi că s-a umplut peronul de ţărani?!

Vine şi el. Şi ajungem iarăşi la nivelul superior de unde priveşti liniştit şi în siguranţă, vâjîiala TGV-urilor neopritoare în staţie.
Pe stânga, la cealaltă scară, vin agale 2 ceferişti de-ai lor şi 3 militari tot de-ai lor. Care deschid calea către peron şi controlează biletele. Ne îndreptăm şi noi agale ca şi cum nici nu ne grăbeam, nici p-acolo nu trecusem şi nici panica nu pusese stăpânire pe noi, şi ne arătăm la bilete. Cu coada ochiului, privind în josul scărilor, observăm şi trenul, oprit regulamentar la peron. Mi se face lumină şi în timp ce gândeam a 2-a oară că am fost nişte ţărani, că abia după ce opreşte trenul în staţie, din motive evidente de TGV, abia atunci lumea purcede la tren, ei bine, numai c-o aud pe ceferista ce-mi lua codul şi pulsul biletului, că ne zice într-o franceză pe care şi mama ar fi înţeles-o:

– Cu 15 minute înainte de plecarea trenului este anunţat numărul liniei pe care opreşte şi abia atunci se face şi accesul la peron…

Ne facem mici că n-am fost străvezii şi ne urcăm în tren. Care ne duce unde trebuia.

La vecinii

… care ne iubesc.
Fără de care nu poci să trăiesc!

Budapesta, anul de graţie curent.

N-am bănuit nimic. Părea umblat şi ştiutor. Părea. Să-i zicem…Buratino.
Ne suim în avion. Rânduri diferite. Nici atunci n-am realizat că-n tremurul uşor al vorbelor şade spaima. Nu ştiu cum naiba reuşea să-şi intindă gâtul şi să mă privească de după scaunul lui, eu fiindu-i în spate, cam o dată la 10 minute de parcă aş fi putut să cobor din zbor şi să-l abandonez ca pe biletul de tramvai în coşul de pe peronul gării.
Ajungem pe tărâmul lui teghelefeketechekete. Până aici i-a fost! Până acolo mi-a fost!
Umbră îmi era
De pulpana hainei mă ţinea!

La toaleta aeroportului i-am făcut un semn discret smucindu-i haina din mâinile hulpave, cum că nu are voie şi el cu mine. Rămâne în uşă cum rămân câinii în faţa Mega Image-ului. Ies victorioasă, el în poziţie de strajă:
– Tu n-ai nevoie?!
– Ba da, dar te-am aşteptat pe tine!
Gestul aparent galant nu m-a mai păcălit.
– Pai da, că altfel inundam Budapesta dacă deversam amândoi o dată! Mergi, că te aştept şi eu să nu cumva să ne pierdem la budă!

Ieşim. Scot indicaţiile preţioase. De la aeroport la hotel. Cu 4 mijloace de transport. 2 autobuze şi două metrouri. Nici nu apuc bine să spun numărul primului autobuz, că se transformă îi marmotă, genul ″iiii″ cu degetul săgeată.
– Frate, întâi fumez o ţigară şi după aia luam şi autobuzul! Nu ne grăbim nicăieri.
Şi-a început. Dacă altul nu mai vine. Dacă ne apucă seara, noi fiind la 9 jumate dimineaţa. Se uita după autobuzul care tocmai trecea prin faţa noastră cum se uită Tomiţă după şunca pe care o mănânc io.

Termin ţigara. Apare şi al doilea autobuz. Circulau din 10 în 10 minute. Ne urcăm şi…De 10 ori i-am arătat hârtia cu staţia la care coborâm. De 15 ori am numărat staţiile. De alte 10 ori a controlat numărul autobuzului.

Tot aşa am ţinut-o şi-n cele 2 metrouri. O uşoară agaseală începuse să-mi dea tărcoale. Ajungem la al 2-lea autobuz, al 4-lea mijloc de transport. Mă uit pe panoul staţiei. Direcţia bună. Autobuzul existent dar în afara orelor de circulaţie. Panică. Panică! PA-NI-CĂ!!!!!
Ce facem acum, cu ce mergem, că n-ajungem, că şi că şi că!

Ginesc staţia de taxi:
– No, uite, dacă nu ne descurcăm cu mijloacele de transport, te duc IO cu taxiul numai adă-ţi pulsul la normal că mă faci cu capul!

Era evident că venise momentul google hărţi. Pe telefon. Mă reperează satelitu′ şi dau adresa hotelului. Încă 2 mijloace de transport, autobuze. Ne urcăm în primul. 4 staţii. Coborâm din primul. Se dezmeticeşte. Revine la starea iniţială, aia cu întrebările. Şi cu neîncrederea! Încep să am sentimentul ăla plăcut, şi cu orientarea, şi cu gps-ul pe banii mei şi…! Ne urcăm în cel de-al doilea şi lui Buratino nu-i mai tace gura ! I se părea că nu-i bun drumul, că-i prea plin autobuzul, că şoseaua e prea gri!
La un moment dat îmi arunc ochii pe tabela autobuzului şi văd cum tocmai dispare de pe afişaj staţia la care trebuia să coborâm. Coborâm la prima staţie. Pentru mine era simplu. Luăm maşina înapoi. Pentru colegul, e dezastru. Unde suntem? Ce facem acum? Ce luăm? Care autobuz? Care hotel? Care oraş? Care ţară?
Trecem o stradă, mai trecem una la dreapta şi vedem staţia. Luăm autobuzul. Buratino era mai concentrat cu ochii pe tabela autobuzului decât însuşi acidul sulfuric din H2SO4.

Coborâm. Vede de departe hotelul. Se bucură ca foca. Sună telefonul. Manolu. Vorbim. La un moment dat, Manolu mă întreabă:

– La ce hotel stai?
– Cu nume de piatră. Ca alea din Cap Aurora. Rubin, parcă.
Buratino aude discuţia şi intervine doct:
– Hotel Conference şi Velnes!
Aude şi Manolu. Râde de-mi pocneşte timpanul.
Mă ia cu ameţeală. E prima zi din cele 4. Mă aşez pe valiză în mijlocul trotuarului. Mă uit la Buratino.
Pe cine naiba am omorât?!