Că te cunosc după

… buboi…Manoleasco!
Chiar dacă ai părul vâlvoi, Manoleasco!

Că n-am avut altă rimă. 😀

Mă uit în oglindă. Probabil c-am dormit în cap, îmi spun, după cum era aranjat bretonul model Johnny Bravo. Dau să-l aduc mai aşa, mai cu orientarea spre ochi, el mi se aşează precum aticul de casă. Mda, l-am făcut umbrelă pentru sprâncene…

Mă reped la baie să-l dau cu niţică apă, doar-doar. Am reuşit doar să am aticul ud. Privindu-mi graţia de păr, văd. Colo-n frunte. Buba. Cu coajă proaspătă. Pun mâna pe ea. Doare. Nici urmă de amintire. Habar n-am cum am ajuns cu buba-n frunte!
O iau la cercetat gospodăreşte. Perfect orizontală. Veche de vreo 2-3 zile. Dureroasă. Fără vânătaie. Măh, unde puii mei am făcut buba asta?! În ce, grijania ei, m-am lovit?!

Cum mă ştiu că dimineaţa mi-s lemn şi ăla d-ala uscat, bănui că m-am lovit. Dar când? Unde? Şi pun ochii pe noptieră. Că cine ştie cum m-am răsucit noaptea-n somn şi mi-o fi ieşit blestemata la înaintarea frunţii! O privesc la început cu suspiciune ca mai apoi, o ură de mobilier să-mi crească în privire cu fiecare gând construit fatidic în jurul şi pe spinarea ei! Că dacă o dată s-a răstit la mine şi mi-a făcut semn, io d-acum înainte, ce-am să mai păţesc?! Că m-oi trezi într-o dimineaţă şi-a naibii, mi-o şi sparge capul!

Îmi văd de ale mele pe repede înainte din cauză de ceas şi oră de ajungere la serviciu. Din când în când, privesc cu duşmănie proletară noptiera. Mă îmbrac şi trec, ca în aproape fiecare dimineaţă, la coafat. Da, da, eu pe mine mă ondulez, buclez sau îndrept. Singurică. Cu mânuţele mele astea două cu care scriu la tastatură. Că, de când cu toate aparatele astea de coafat, mare lucru nu mi s-a părut a fi. Cum dispozitivele sunt de multe feluri, ţine în alegerea lor numai de timpul de care am nevoie pentru ca, utilizandu-le, să-mi aranjez pletele. De cele mai multe ori sunt pe fugă. Aşa ca peria aia rotativă e mai mereu folosită. Dar, rar se întâmplă, totuşi, să pun mâna şi pe ondulator.

Şi-am pus mâna pe el. Fierul încins. Iau şuviţă cu şuviţă, răsucesc, aştept, îi dau drumul. Până când ajung şi la aia de pe frunte. Iau, răsucesc şi….au!

Da. Aceeaşi mână, aceeaşi manevră. Exact acolo, exact pe locul bubei vechi simt cum îmi mai creşte o băşică nouă. Cu ondulatorul am descoperit cum se face buba în formă continuă! Pe care o am şi acum, dovadă clară a abilităţii şi puterii de concentrare 😀

Totuşi, fiindcă tot am descoperit provenienţa bubei şi i-am şi prelungit durata de viaţă, la ce gânduri am avut despre noptieră, la cum am blestemat-o ca scobitori să se facă, oare m-o va ierta vreodată?