Pentru că merit

…by Ana.

M-am nimerit, acum câteva zile, într-o zonă pe care, de regulă, n-o rulez prea des. Dacă cumva la an se întâmplă să ajung pe acele meleaguri îndepărtate ale Bucureştiului! Clar că e cu treabă, clar că de fiecare dată, datorită rulajului mare de schimbare de peisaj magazinistic(punct de reper esenţial pentru şoferul din mine), de aproape fiecare dată, descopăr America.

Aşa s-a întâmplat şi acum. Cum, dacă mă duc cu treabă, nu fac doar un circuit de formula 1, o târcoală, musai că mă mai scobor şi din maşină să ajung unde îmi trebuie. Pe drum pied, citesc, pe o vitrină de magazin, că e blec-fraideiul reducerilor la pantaloni. Ofertă, nu glumă! Intru. Mă învârt ca titirezul juma de ceas printre rafturi, suficient cât să mă încălzesc în paltonaşul meu. Când dau în clocot, mă hotăresc. Aleg, culeg, mă înghesui într-o cabină de probă.(Fie vorba între noi, urăsc probatul hainelor. Dacă vara e mai lejer, iarna, prefer să văd acasă ce-am luat! Pe principiul, dacă dă Domnul e pentru mine, dacă nu atunci e norocul cui s-o nimerii).

Întru. Trag perdeluţele. Scap de umeraşele cu pantalonii aleşi, agăţându-le. Scap şi de geanta din mână, punând-o pe scaunul din cabină. Broboane de sudoare îmi apar pe gât. Cald rău! În sfârşit, ajung să dau şi palton la cui. Un miros mă acaparează încetişor. Poafai, şi ăştia au probleme cu canalizarea şi mucegaiul! Din cauza spaţiului mic şi împrejmuit de perdeluţe, uite cum se simte de tare! îmi zic.
Mirosul mă împresoară şi mă face să bag a IV-a la descălţat. Trag de fermoarul cizmei drepte şi mirosul mă loveşte mai aprig. Eh, vine de la subsol, gândesc io, de parcă subsolul era în cabină şi nu le despărţea nimic!
Mă îndrept, scot piciorul. Mă aplec iarăşi să trag, de data asta, fermoarul de la cizma stângă. La reaplecare, mirosul îmi pare a fi de mucegai curat din sfântă căcăstoare! Ce draq mi-or fi trebuit pantaloni?! deja încep să mă îndoiesc de marea ocazie.
Dau jos şi cizma stângă şi îmi fac calculul că operaţiunea inversă o s-o fac cu perdeluţele trase ca să fie mai mult aer.

Mă reaplec cu ocazia scoaterii propriilor pantaloni.

Păzea, fugiiiiiiiiiţi! A murit familia de  sconşi! Ce spun eu aici, a murit o dată întreaga specie de sconcşi! Nene, crimă şi pedeapsă! Se ridica aşa ca un abur… o emanaţie de lovea cu upercut de KO la olfacţie!

Un gând tembel mă străfulgerează. Iau, hotărâtă şi iute, cizma stangă şi o duc la nas. Nada! Complectamente, NADA! Iau cizma dreaptă şi fac acelaşi gest! S-a dovedit fatal de aproape de nas! Vinerea 13, tramvaiul 13 şi etajul 13 s-au adunat grămadă! Adică momentul, lovitura şi striveala sub miros! M-am dezechilibrat, noroc cu peretele din dreapta de care m-am ţinut temeinic că altfel plecam cu tot cu perdeluţe trăgând după mine cabina improvizată!
Cu cizma la depărtare, îmi revin din iz. Şi, înţeleg. Căci, nu mi-a fost greu să pricep că hoitul era la mine-n cizma dreaptă iar de provenienţă, că n-am mai omorât niciun şobolan de acum 3 ani şi ăla e îngropat, pisicile nu-mi sunt străine! N-am mai avut niciun dubiu, că una dintre ele a găsit litiera ideală! Model cizmă, cu blană! Moale, pufoasă, călduroasă! High quality! Te joci?!
Normal că nu ştiu căruia dintre ele trebuie să-i mulţumesc cu vreo două şuturi sub coadă!

Ce pantaloni, ce reduceri, ce moment! Nici că mi-au mai trebuit!

Nici nu ştiu când mi-am tras pantalonii pe mine şi când m-am îmbrăcat cu paltonul! M-am încălţat, am tras fermoarele cizmelor ş-am ieşit repede înainte să vină vânzătoarea să dea perdeluţa la o parte ca să verifice dacă nu s-a împuţit careva la ea în cabina magazinului!

 

De la ţară adunate

…pentru realităţi derapate .

Povestea ascultată, şi minteneş, pe scurt, redată, mi-a amintit de bancul cu baba. Care nu vroia să treacă strada. Pentru că n-avea nevoie.

Într-un colţ de ţară sau de provincie uitat de lume, civilizaţie şi noroc, dar neuitat de politicieni înainte de alegeri. Într-un loc unde duduia cândva o ramură a industriei, unde contractele de peste mări şi ţări se înghesuiau la porţile fabricii. Unde acum, cu zvărcoleli trage să moară sau mai bine zis, e moartă dar am refuzat (cu disperare)să cred ceea ce văd.

Între două tururi, întreaga comunitate doritoare şi prestatoare de vot, din primul tur de scrutin, şi-a schimbat opţiunea. Pe baza de 50 de lei pe cap de votant/săptămână şi în fiecare zi cu pungi pline de ulei, făină, zahar, mălai. Din poartă-n poartă, din bloc în bloc. Cârciumile au duduit, lumea s-nveselit, tuciurile a mămăligă au plescăit şi la vot bucuroşi au pornit. Şi-au votat.

„- Bă, ş-acum, cum mai derulez eu proiectul cu apa curentă să o bag în case?! a întrebat primarul.

Răspunsul a venit sec:

– Dă-o draq de apă curentă, că avem puţuri!”

M-am tot gândit, pe drum, la întâmplarea reală povestită. În colţul ăsta de ţară de care scriu, 10 lei e mare. Foarte mare. Restul bancnotelor sunt fictive ca în calculatoarele băncilor, la ei, pe caietele de datorii ale buticurilor de unde îşi cumpără strictul necesar. Priveam împrejurimile şi nu mi-a fost greu să înţeleg. Case dărăpănate. Blocuri în paragină. Fabrica aia cu mii de geamuri sparte. Halele pustiite şi tâlhărite de orice utilaj. Griul şi deşerăciunea aerului. Posomoreala oamenilor. Din haine şi de pe feţe. Mulţimea de barăci cu second hand. Fără speranţă, fără viitor. Prezentul este singura zi pe care şi-o pot permite iar asta le ocupă tot timpul, cum s-ar spune.

Undeva în răspunsul ăla stă deşertăciunea zilei de mâine. La ce le-ar trebui apă curentă când o dată cu apa pe ţeavă, le vine şi factura, factură pe care n-au din ce s-o plătească, nici azi dar nici prea curând socotind în ani?! Când şi ultima redută a locurilor de muncă, din zonă, o văd cum se mistuie în altă şmechereală. Aşa, apa din pământ e gratis. Partea cu civilizarea vine mai târziu după asigurarea nevoilor primare şi a gurilor de crescut înconjurătoare.

În toată întâmplarea, însă, stă dezastrul strategiei naţionale tot perpetuat indiferent de care parte sau culoare politică a fost la putere. De 25 de ani, tot au pus carul înaintea boilor. Şi tot de atâţia ani, momim boii să împingă carul. Doar când e nevoie de ei, la alegeri. Părăsiţi în restul timpului se descurcă cum (nu)mai pot. Jigăriţi(din ce în ce mai mult)se mulţumesc cu puţin sau sunt gata oricând să-şi vândă votul şi nu numai. Şi asta e tot ce contează. Câţi mai mulţi săraci şi goi, câţi mai puţini „aleşi”. Numărul de manipulabili e cel care contează. În orice colţ de ţară. În orice domeniu. Acum şi-n vecii vecilor, amin!

De câte ori plec şi ies de sub cupola mirobolantă a capitalei, de atâtea ori mă întristez şi mai tare. Prăpastia dintre oraşul Bucureşti şi restul oraşelor sau a comunelor este din ce în ce mai mare. S-a transformat în hău. Şi parcă nimeni nu-l vede şi nimănui nu-i pasă. Ceea ce nici nu mai admitem că mai e posibil, există chiar sub nasul nostru.
Dincolo de pragul Bucureştiului e o sărăcie cruntă ai cărui păduchi să nu ne imaginăm că nu ne vor ajunge.

update, aşa picat la momentul oportun. Principiul e valabil şi pentru subiectul de mai sus. Click a i c i