Undeva, într-un cartier

… pe dreapta.

În ultima vreme sunt mereu pe fugă. Inopinatul apare după te miri ce colţ. De hârtie, de zid, de om. Ca şi cum n-ar fi îndeajuns „trebuie-le” a cărui listă a devenit ca o râmă. Din ce în ce mai lungă.
Şi lista asta se întâmplă să fie indiferent dacă e în timpul jobului sau dacă ajung acasă, când ajung. Cu plasele pline. Din piaţă.
Acasă unde mă apuc să gătesc repede ceva. Nu în fiecare zi, că sunt şi altele de făcut. Şi-n casă. Şi-n curte. Ceva. Mărunt sau ba, face ca înserarea să mă ia mereu prin surprindere.
De fiecare dată trecerea de salariat la gospodină se face undeva în pragul uşii casei. Nu, gândurile îmi zburdă încă la problemele de la servici. Care şi ele sunt din ce în ce mai complicate. Şi mai urâte, încrâncenate ori efectiv dezamăgitoare. De multe ori urmate mental de îndemnul: mâine, dar să nu uiţi! Din ce în ce mai des mă încearcă senzaţia de saturaţie şi ea ia forme remarcabile de oboseală.

Cu ele, cu gândurile astea, mă apuc de gătit. Sunt ca o bandă rulantă pe care pachete, pacheţele de activităţi se derulează lin şi necontenit. Cum mă opresc, cum se întâmplă carambolul pe bandă. Pe unele le prind la timp, altele cad şi se sparg în cioburi de necazuri.

Şi ca să nu pierd timpul, să pun repede oalele şi cratiţele să aibă timp să gătească conţinutul până vin şi ceilalţi ai casei, nu mă schimb de haine şi cel mai adesea, nici nu mă descalţ de sandale sau pantofi. Vorba aceea, nicio tocăniţă nu iese la fel de gustoasă ca aia la care gospodina are sandale cu platformă să vadă mai bine cum se căleşte ceapa! Şi ce să mai vorbim, de cum iese de bună ciorba de văcuţă când e rochia de mătase asortată cu cubuleţele de morcov ce gâlgâie spre suprafaţa oalei!

Abia când mâncarea începe să bolborosească, când nu mai e nimic de tăiat, adăugat, abia atunci mă gândesc că poate ar fi bine să mă schimb. Din mers se petrece acţiunea, cu ajutorul Micăi care-mi aduce rochia de casă şi papuci şi o duce pe cea de la servici, că doar trebuie să mă întorc repede la cratiţă să nu se prindă.
La final, când din întâmplare ajung prin faţa unei oglinzi, bag de seamă mărgele sau perlele uitate la gât. Vin nepotrivit la rochia de casă. Dar parcă nu şi cu mine…Încă.