La o plimbare

…într-o seară.

Lumina pe-nserate, galben de toamnă, aşezare pe colţ, trei ferestre cucuiete la mansardă, rotundă ca o portocală, toate astea au făcut-o, în ochii mei, de poveste. M-a mirat prezenţa ei, nevăzută, neobservată de mine de atâta timp, pentru că în zidurile ei e dăltuită vremea veşniciei. Am rămas cu ochii la ea, între mirare şi bucurie. O casă frumoasă la un nod de drumuri. O casă de poveste care revarsă poveşti.

o casuta

 

Mă întorc spre fiinţa care mă însoţeşte la o plimbare. Ea însăşi îmi spune o poveste. A unei Doamne care n-ar fi trebuit să fie mereu o doamnă. A unui OM cu demnitate şi cuvânt respectat care n-ar fi trebuit să se lege atât de mult de principii în lumea asta a non valorii presărată cu minciuni şi înşelătorii ancestrale. Un Om cu principii rămâne, indubitabil, singur. Ca ea.

Îi arăt casa. Frumoasă dar tristă. Trainică dar fără să mai fie „vie”. Cei ce-au locuit-o poate i-au dat strălucire cândva, alţii, acum, o tratează ca pe un bun funcţional. Au făcut din ea, pe rând, palat sau (aproape)ruină. Faţada ştearsă, gardul şui, ferestrele neîngrijite, tabla acoperişului ici-colo ruginită, ţin doar dezinteresul sau neputinţa proprietarului. Proprietar care mai mult ca sigur se mândreşte cu ea. Prin ea îl face valoros, cu ea a fost scos din mulţime.

Dincolo de aspect, însă, stau propriile cărămizi. Temeinic încastrate în mortarul temeliei. Doar buldozărul sau Pământul puternic cutremurător , o vor răpune grămadă.
Înţelege târziu că e ca şi casa de peste drum, că n-a avut proprietarul potrivit. C-a locuit-o cineva nemeritând-o întru onestitatea ei.

Toţi suntem ca o casă. Faţadele şi interiorul sufletului ţin (şi)de cei ce ne locuiesc. Ne facem treaba pentru care am fost zămisliţi. Destinul fiecaruia în frunte ne e scris. El iese din noi, fie prin tencuiala jilavă şi scorojită, fie prin varul proaspăt. Diferenţa o fac cei care ne însoţesc care ne pot trece existenţa prin tenebrele chinului sau bucuria vieţii. Disperarea deznădejdii din care să se nască ceea ce inevitabil suntem sau din strălucirea fiinţei să fim, lin, ceea ce nici nu am gândit vreodată că putem să fim.

Împlinirea umană nu are nicio legătură cu resemnarea existenţială trecută, cum nici amăreala convieţuirii cu obţinerea a ceea ce ne-am dorit. Chiar împăcaţi cu noi înşine nu putem aboli negura trecutului cum nici posesiunea de bunuri materiale nu poate cauza liniştea sufletului. Amândouă, însă, se desprind din ceea ce facem şi mai ales cum facem. Plătim un preţ chiar dacă nu-l recunoaştem sau nu-l declarăm. De cele mai multe ori ne ia o viaţă ca să înţelegem că am plătit cu propria viaţă scursă în sensul invers al  strălucitoarei distingeri.

Răspunsul fiecaruia din noi îl găsim în orice oglindă privită cu onestitate. Dacă o avem şi suntem capabili s-o înfruntăm.

Diferenţele

…ce ne despart.

Am găsit casa asta la Adela Pârvu, pe care am descoperit-o de curând. Da, ştiu, casa este un restaurant. Dar nu contează.

De ceva vreme, tot am un gând referitor la noi, oamenii. Din ce în ce mai mult, am impresia că suntem despărţiţi în modul de a privi viaţa, precum a despărţit Moise apele. Diferenţele majore dintre noi cu privire la viziunea vieţii. Unii care vor să urce, alţii care vor să coboare. Suntem în contratimp. Din cauza asta, gandim, ne comportăm şi acţionăm diferit.

Am crescut la ţară, la bunici, până când şcoala m-a înregimentat. Am crescut desculţă. Pe pământ, în peri, cireşi, nuci şi-n dudul din fundul curţii. Şi, da, cu găinaţul jilav între degetele picioarelor. În vie, în lanul de grâu, în băltoaca izlazului. Am crescut în maieu. Pe la 3 ani, am căpătat şi-o pereche de chiloţi. Am crescut odată cu pâinea frământată în covată. Am crescut spălată în copaie. Am crescut alergând după curci, câinii curţii, porcii bătăturii şi plimbându-mă pe spatele cailor. Sigur că alergam şi găinile, cocoşul însă mă alerga el pe mine. Am crescut cu cântecul greierilor şi ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor şi mugetul vacilor.

Chiaburi fiind, aveau de toate. Şi făceau de toate pentru a ţine gospodăria de 50 de ha. Cu oamenii cu ziua. Nu mi-a lipsit nimic, nu aveam nevoie de nimic. Confortul avea altă noţiune, alt concept, altă cuprindere.
Vacanţele tot acolo mi le-am petrecut. Nu aveam cum să nu mă întorc.
Am crescut în libertate. Pe care, peste ani, nici o regulă citadină şi contemporană n-a reuşit să mi-o înfrângă şi nici să mi-o ostoiască.

Oraşul are regulile lui. Şi cu toate că m-am născut în buricul Bucureştiului, vieţuirea de aici am citit-o repede. Mai întâi, m-au înăbuşit betoanele şi m-au asurzit zgomotele tramvaielor şi zarva mulţimii. Crescând am intrat în tumultul oraşului unde toate se învârt fix ca într-un iris de ciclon. Repede. Ameţitor de repede. Unde oamenii n-au timp să trăiască, unde ziua şi noapte vin prea iute.

Mi-am însuşit repede eleganţa mamei. Mi-am urmat calea vieţii, urmând principiile tatei.
Şi m-am adaptat. O adaptare de nevoie. M-am familiarizat cu necesitatea purtării măştile cerute de falsitatea „civilizaţei” pentru a putea trăi şi simula acceptarea noile valori. Parvenitismul. Ipocrizia. Materalismul excesiv. Aroganţa sclipicoasă. Dorinţa de putere. Kitschul şi trădarea de orice fel şi la orice pas.
Şi tot atât de repede, cu comparaţia copilăriei în minte, am înţeles că nu suntem la fel.
Unii nu pot să uite şi nu mai vor să se întoarcă vreodată de unde au plecat, cu spaima trecutului în tâmple, vor să urce cu orice preţ. Preţul libertăţii.  E definiţia lor pentru succesul în viaţă.
Alţii nu pot să uite şi vor să se întoarcă de unde au plecat, cu serenitatea trecutului în inimă, vor să coboare dispreţuind. Viaţa contrafăcută. E definiţia lor pentru a marca şi a reuşi în viaţă.

Revenind la casa-restaurant La Conac, interiorul ei, mi-a adus aminte de izul vremurilor de altă dată. Izul serenităţii la care m-aş întoarce oricând, înlocuind consumerismul inutil cu verdele din jurul casei, pantofii cu toc cu freamătul molicios al ierbii sub tălpile desculţe, reţetele ştiinţifice de orice fel cu aer aspru al gerului şi screşnetul lopeţii în zăpadă, poziţia socială cu libertatea bătăturii şi a naturii, costumele, pretenţiile şi diplomele cu pictatul pânzelor sau a lemnului încă viu.

Utopie? Probabil, posibil. Însă anii muşcă din mine cu înverşunare.