Povestea celor 7

…uși.

Poveste celor 7 uși, poveste pentru oameni mari și copii.

Prima ușă. 

Două prietene lupoaice din aceeași haită, într-o pădure, au născut, în același timp, câte un pui. Hălăduiau împreună cu puii, pe toate dealurile, se furișau după toți copacii pădurilor, sorbeau nestingherite din apa izvoarelor potolindu-și setea. Amândouă își doreau ca puii lor să învețe să fie liberi și lideri. Amândouă i-au învățat arta amușinării, vânătorii, supraviețuirii. Tot crescând, unul s-a făcut Năzdrăvan, celălalt Puternic. Într-o zi, Puiul cel Năzdrăvan se rănește într-o capcană din pădure. Cu saliva lor, nopți și zile, lupoaicele îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață,cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte,  îți vor găsi drum și cale numai pe lângă pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A doua ușă. 

Cum se jucau puii pe lângă pădure, întâlnindu-se cu o altă haită, Puiul cel Năzdrăvan este mușcat de unul dintre puii haitei străine. Cu greu mama lupoaică își salvează puiul, și iarăși, nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai prin lăstăriș, câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A treia ușă. 

Lăstărișul plin de spini i înfig în labele celui Nazdrăvan. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe câmpuri arse, pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A patra ușă. 

Pe câmpurile arse expuse soarelui și vizibilității, erau pe domeniul unui Vânător. Într-o zi, îl zărește pe Nazdrăvan, îl ia în cătare și alicele îi sfâșie blana. Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Văzând că s-a făcut bine și bucurându-se de fericirea lui, mama puiului hotărește, ca de acum înainte, îți vor găsi drum și cale numai pe pajiști, poienițe vesele și marginea râurilor.

A cincea ușă. 

Pajiștea plină cu maci îl făcea pe cel Năzdravăn și cel Puternic foarte fericiți. Alergau câte e ziua de lungă și se hârjoneau în voie. Prin iarba deasă un gușter rătăcit îl mușcă pe cel Năzdrăvan.  Nopți și zile, lupoaicele prietene îl oblojesc. Și când nu mai aveau aproape nicio speranță, într-o dimineață, cel Năzdrăvan se saltă din culcuș sprinten. Cum cel Puternic era din ce în ce mai puternic, mai ager, mai abil, mai învingător în hărjonelile cu cel Năzdrăvan, mama Năzdrăvanului cuprinsă de panică că puiul ei se va obișnui cu statutul de învins iar când vor crește mari celălalt va fi conducătorul haitei și va ceda locul de bună voie, se hotărește să nu mai fie însoțiți de cel Puternic și mama lui, îi alungă și se retrage cu puiul ei spre poienițele vesele și marginea râurilor.

A șasea ușă.

Acum erau singuri, doar ei, mama îți proteja puiul cu toate simțurile pe care le avea. Nimeni și nimic nu mai putea să-i rănească puiul, nimeni și nimic nu mai putea să-l ucidă, fie și din joacă. Poienițele vesele, florile multicolore, umbra firelor de iarbă înaltă, multitudinea de gâze, niciuna dintre n-au reușit să-i alunge celui Năzdrăvan amărăciunea lipsei prietenului cel mai bun, puiul cel Puternic. Ar fi vrut să-l caute dar îi era deja frică de pădure, margine de pădure, lăstăriș, câmpuri arse, pajiști iar poienița veselă era deja casa mamei care i-a alungat prietenul. Marginea râurilor îi așteptau și pleacă însoțit doar de amărăciunea lui.

A șaptea ușă. 

Multe maluri a colindat. Singuratec și în singurătate. În multe ape și-a reflectat chipul. Cu fiecare zi, imaginea reflectată era mai tristă. Cu cât trecea timpul, Năzdrăvanul, de acum lup în toată puterea speciei lui, a început să vadă în reflecția apei, pe rând: cerul albastru, păsările, fluturii, copacii, florile, toate gâzele și alte vietăți ale pădurii, semenii lui, și într-o zi, hââââât departe, pușca vânătorului. Și-a adus aminte de mirosul pădurii, de libertatea pajiștilor, de bucuria jocului, de împlinirea dorințelor fără de restriște, de dreptul lui la independență față de o margine de râu.

Povestea celor 7 uși nu are final, finalul este al fiecărui dintre noi. De ceea ce alegem să fim. Asumați cu tot ceea ce ne reprezintă și suntem, asumându-ne viața și cu bune și cu rele sau fugind de lume și viață indiferent de scopuri.

Povestea celor 7 uși nu este pentru cei care închid ușile pentru a-și întoarce fața, minte, inima și renunță la tot ce-i omenesc, pentru și spre Dumnezeu.

Reclamă, reclămuţa mea

…ce ne mai prosteşte ea!

Cine are copii să-i trăiască!
Eu am. Şi unul mic, şi unul mare. Şi pe mine. Şi fiecare-i cu ale lui. Cu jucăriile lui. Că nici eu nu sar departe, asta-i continuarea poveştii interne şi avizate. Şi-am plecat cu mic şi cu mare, la cumpărături. Pe care le-am făcut.

Intrăm într-un magazin. Grupaţi în jurul căruţului. Eu cu una bucată listă. În coş se adună, rând pe rând, rândurile de pe listă. Ne învârtim, ne răsucim şi nu durează prea mult că deja suntem care încotro ca potârnichiile. Sau împrăştiaţi ca mercurul pe ciment.
Fii-mea, îmi face semn, mă cheamă:

– Uite ce draguţ! (pentru necunoscători se traduce: îmi place, vreau şi eu! Pot? )

Zic da, aducându-mi bărbia în piept. Nu trec 10 secunde. Vine şi copilul Mare cu o cutie în braţe ţinând-o ca pe sfintele moaşte:

– Uite ce-am găsit! (traducere: aşa ceva căutam de mic! Vreau şi eu! Avem bani? )

Mă îndrept şi eu fulger spre ce-mi luminase irisul. Întreb coşul măsurând aritmetic cu dibăcia gospodinei dacă se depăşeşte bugetul. Merge. Îi flutur copilului Mare sub formă de întrebare: ai ceva împotrivă? N-are.
Punem în coş, terminăm şi lista care abia ce răsare din coş. Casă, coadă şi-acasă.

Copilul Mare pune cutiuţa pe masă.

statia de lipit

O desface. Încântat. Învârte staţia de lipit şi te-o parte şi pe alta. Ba mi-o orbitează şi-n raza vizuală spre mai mult de aprobare. Îi zâmbeşte faţa, îi luce ochii.
Desface în continuare. Zâmbetul i se prelinge a uimire ca apoi să-i cadă în colţuri. Şi-mi arată:

ca masura

real

Ce-i mai mică şi mai mică decât aripa de furnică? Tamburaşele astea două cu fludor. Care erau de două ori mai mari pe cutie iar în realitate nici degetarul meu nu-i aşa de mic.

Şi cam asta se întâmplă cu toate reclamele.
Îmi aduc aminte de reclama la un credit de bancă. Într-un colţ de ziar o văzusem. Cu dobândă la 5%. Poafai, ce mai fericire! Însă, mic, mic, mic, în aceeaşi reclamă era un asterix: dobândă valabilă numai în prima lună. Şi de atunci tot altele la fel de inducătoare în eroare de „fericire”.

Sau, oricare reclamă la produsele de curăţat, spălat, frecat. Pui pe, laşi să se, iei cu, şi rămâne mai lună decât Luna. Ceea ce nu se întâmplă.

Nicio reclamă nu e conformă cu realitatea. În competiţie cu celălalt/ceilalţi producător/i, la mijloc suntem noi, cumpărătorii. Minciuna prin exagerare ne priveşte în ochi şi ne prosteşte în faţă.
Evident nimeni nu se sesizează, nimănui nu-i pasă, toţi cumpărăm şi de amăgire ne bucurăm.

Noi în anul 2000

…vom rămâne tot copii
Vom face ce-am văzut cândva
Pe tavan ne vom juca
Titirez vom învârti
P-n ce buricele ne-or amorţii!

Copiii mari. S-au jucat. Vreo oră spre două. Cel mai uşor a părut lansarea, până ce primul a făcut buba la mână. După care s-a zdrelit si-al doilea. Cu certitudine însă, cel mai greu le-a fost cu aplecările 😀

Privindu-i, mi-a venit în minte, versurile cântecului Noi în anul 2000 …uşor rectificate pentru conformitatea cu adevărul răsucit când pe tavan, când pe gresia-podea şi, nu în ultimul rând, pe verticalitatea peretelui. 😀