…acest şir lung de potenţiale şi certe capete de aţă.

Ieri am vrut să cos ceva cu aţă de orice culoare. N-avea importanţă, cusătura ascunsă n-ar fi lăsat să se vadă culoarea. Doar de bumbac şi nu de plastic să fi fost. Am luat la nimereală o papiotă şi i-am căutat capătul. Am răsucit-o, am dat-o transversal cu unghia, n-am găsit. Capătul de aţă s-a dat ascuns. Şi-am făcut ce fac de fiecare dată. Am tras cu acul, până am rupt, una din aţele de la suprafaţă. I-am făcut capăt, capete. Am apucat unul din capete, papiota s-a răsucit o dată şi jumătate şi-a căzut pe masă. Mă alesesem cu o bucăţică de aţă. Scurtă. De undeva noul capăt al papiotei a răsarit şi el. Am inceput să cos ce aveam de cusut.

În minte mi-a răsărit zicala cum că viaţa e ca un fir de aţă. Mi-au căzut ochii pe bucăţica aia mică ruptă, forţat, chiar de mine. Privind înapoi peste umărul memoriei, în conştiinţa mea, a apărut regretul că, până acum, am privit zicala numai în sensul fragilităţii fiinţei noastre. Un fir subţire/fragil gata oricând să se rupă.

Papiota suntem noi. Pe ea, înfăşurat stă firul vieţii. Care are un capăt final. Nimeni nu ştie unde. Poate pe parcurs, poate până când apare tamburul pe care e înfăşurată aţa. Dar până acolo, sunt multe alte capete. Uneori voluntare şi vesele, altele, din necesitate, forţate şi aprige. Unele care se termină fiindcă li se termină aţa existenţei lor, altele, pe care le smulgem, brutal, noi, pentru că trebuie să se termine. Să putem desfăşura mai departe aţa papiotei noastre, cu alte începuturi, cu alte vise, cu alte încercări.
Cos în continuare. Nodul apare senin de te miri din ce răsucitură. Privesc nodul răsărit în momentul cel mai prost al ţeserii. Trag cu acul de el şi el se desface. Mă face să zâmbesc.
Nodurile. De capete de aţă sau pe cele voite/intenţionate sau cele aleatorii/întâmplătoare. Oricum ar fi, ele lasă urme. Pe faţă, pe dos, ochiul de aţă format sau capetele înodate rămân acolo. Şi totul ţine de ţesătură. Prin ţesătura rigidă, compactă, deasă nu trece nodul. Doar dacă ţesătura permite prin ochiurile ei largi/flexibile trece nodul ori de câte ori împungi cu acul, coşi mai departe până ce nodul rămâne în spate iar cu firul drept poţi să continui fără de strădanie doar urmărind  cu atenţie să nu coşi alături unde nu este nevoie sau să te coşi pe tine .

Lucruri simple şi la îndemână care fără de viaţă ne arată ce e viaţa. Relaţiile dintre noi. Raportul dintre noi şi ceilalţi.

Privesc iarăşi papiota, aţa nu-i continuă în grosime. Pe alocuri, e mai subţire, e mai groasă. Nicidecum perfectă. Ca şi noi, ca stările şi trecerile noastre.