Deconectare totală

…într-o ţară de afară.

După câteva delegaţii de să mă ia poliţia, nervii şi durerile acute de cap, mi-a venit rândul. Mi-a venit rândul să nu mă mai preocupe aproape nimic, de la biletul de avion, până la străduţa cu locaţia. Am un coleg- să-i dea Dumnezeu şi sănătate, că simţ de orientare, memorie vizuală şi dorinţă de cercetare cu lupa-n mână pe hartă, i-a dat şi pentru ceilalţi colegi cu care am mers!- coleg, lângă care, mă simt ca puiul cu cloşca! Eu pe post de pui. Cel mai pui! Nada, frate, nu-ţi mai trebuie! Ştie tot, merge la fix şi găseşte(aproape) orice punct, oriunde. Omul nu se bazează pe nimeni şi pe nimic, în afară de el însuşi. Din cauza asta, siguranţa de sine este prima lui natură. Aşa că, indiferent de cel de lângă el, de orice altă informaţie, lecţiile sunt perfect făcute de acasă.

Din momentul în care ne-au nominalizat ca echipă, ruperea-n bască mi s-a instalat fascinant de confortabil în vene. Numai că Manolu a fost interesat fapt care mi-a dat în vileag suprimarea conexiunilor neuronale.

– Unde mergi?
– Ăăăă, stai să mă uit pe mail.
Mă uit cuminte, îi citesc. El a reţinut, eu m-am mai uitat de 2 ori pe mail ca să reţin cum îl cheamă pe oraş.

– La cât e avionul?
– Nu ştiu, dar ştiu că la 5 trebuie să fiu în aeroport.
Mă uit ingenuă la el. Mie mi se părea suficient, el avea o mărire de pupilă. Şi de bătăi de cord.

– La ce oră ajungi?
– La ora când aterizează avionul…am încercat mascarea într-o glumă ca s-o dau la întors.

– Cum se numeşte hotelul?
– Am voucher de rezervare 😀
Şi, zău, că aşa era! Başca că mai era şi-n plic închis. Doar nu era să-l deschid ca să pierd hârtiile!

– Când te întorci?
Aici, am ştiut:
– Vineri!
La acest ultim răspuns, Manolu a cedat. Mi-a cerut plicul să se lămurească.

Drumul a fost exact cum m-am aşteptat. Omul m-a dus ca pe puiul cu aţa. Nu am pus întrebări, nu mi-am dat cu părerea, că la stânga, ba că la dreapta, da′ de ce p-aici, da′ unde ne ducem, etc. Cu nimic nu i-am perturbat cunoaşterea şi nici nervii! Ne-am check in, îmbarcat, debarcat, transferat, re-check in, re-îmbarcat, re-debarcat, călătorit cu trenul. Io, cuminte! Repede după om să nu-l pierd din ochi! Până la hotel.
De fapt, până pe strada unde, teoretic, ar fi fost hotelul. La numărul 49. Căutăm ochiometric. 18. Dăm bice în sensul creşterii numerelor. 40. 47, 48, 50.
Ha?!

Ne mai uităm o dată. 47, 48, 50, 51 …şi restul de numere.
Caut cu ochii mai departe, realizez că undeva e o dudă. Colegul vede un gang. Intră pe el, iese la fel de repede.
– Nu e, măh!
Îi aud în voce tremurul. Mă uit mai atent, îl luase îngrijorarea.
– Ia hai pe uliţă mai jos, vedem noi, îi zic. Şi zi cum, draq, îl cheamă pe hotel ăla, că îl bag pe google earth  de ne duce până în camerele noastre alea rezervate!
Facem 3 paşi şi, lângă noi, se opreşte o bicicletă de pe care coboară o doamnă de peste 60 şi de ani.
Ne întrebă ce căutăm, dacă ne poate ajuta. Îi mulţumim şi colegul îi spune numele hotelului.
Numa ce aude numele că imediat întinde braţ&antebraţ pe post de rază vectoare spre un ceas atârnat de o clădire, ceas ca de gară.
Unde am găsit exact ce căutam. Şi de unde, nici că am mai fost vreo peripeţie iar eu mi-am reluat, conştiincioasă, deconectarea totală la drum şi de drum.

În cele câteva ore pe care le-am avut libere, vreo 4, a ţinut să mă ducă într-un loc spectaculos: Lacul  Konstanz. M-a impresionat frumuseţea locului cum şi, pentru că am avut bafta să avem un cer senin în timpul zborului la întoarcere, Alpii şi ţărmul Italiei.

La vecinii

… care ne iubesc.
Fără de care nu poci să trăiesc!

Budapesta, anul de graţie curent.

N-am bănuit nimic. Părea umblat şi ştiutor. Părea. Să-i zicem…Buratino.
Ne suim în avion. Rânduri diferite. Nici atunci n-am realizat că-n tremurul uşor al vorbelor şade spaima. Nu ştiu cum naiba reuşea să-şi intindă gâtul şi să mă privească de după scaunul lui, eu fiindu-i în spate, cam o dată la 10 minute de parcă aş fi putut să cobor din zbor şi să-l abandonez ca pe biletul de tramvai în coşul de pe peronul gării.
Ajungem pe tărâmul lui teghelefeketechekete. Până aici i-a fost! Până acolo mi-a fost!
Umbră îmi era
De pulpana hainei mă ţinea!

La toaleta aeroportului i-am făcut un semn discret smucindu-i haina din mâinile hulpave, cum că nu are voie şi el cu mine. Rămâne în uşă cum rămân câinii în faţa Mega Image-ului. Ies victorioasă, el în poziţie de strajă:
– Tu n-ai nevoie?!
– Ba da, dar te-am aşteptat pe tine!
Gestul aparent galant nu m-a mai păcălit.
– Pai da, că altfel inundam Budapesta dacă deversam amândoi o dată! Mergi, că te aştept şi eu să nu cumva să ne pierdem la budă!

Ieşim. Scot indicaţiile preţioase. De la aeroport la hotel. Cu 4 mijloace de transport. 2 autobuze şi două metrouri. Nici nu apuc bine să spun numărul primului autobuz, că se transformă îi marmotă, genul ″iiii″ cu degetul săgeată.
– Frate, întâi fumez o ţigară şi după aia luam şi autobuzul! Nu ne grăbim nicăieri.
Şi-a început. Dacă altul nu mai vine. Dacă ne apucă seara, noi fiind la 9 jumate dimineaţa. Se uita după autobuzul care tocmai trecea prin faţa noastră cum se uită Tomiţă după şunca pe care o mănânc io.

Termin ţigara. Apare şi al doilea autobuz. Circulau din 10 în 10 minute. Ne urcăm şi…De 10 ori i-am arătat hârtia cu staţia la care coborâm. De 15 ori am numărat staţiile. De alte 10 ori a controlat numărul autobuzului.

Tot aşa am ţinut-o şi-n cele 2 metrouri. O uşoară agaseală începuse să-mi dea tărcoale. Ajungem la al 2-lea autobuz, al 4-lea mijloc de transport. Mă uit pe panoul staţiei. Direcţia bună. Autobuzul existent dar în afara orelor de circulaţie. Panică. Panică! PA-NI-CĂ!!!!!
Ce facem acum, cu ce mergem, că n-ajungem, că şi că şi că!

Ginesc staţia de taxi:
– No, uite, dacă nu ne descurcăm cu mijloacele de transport, te duc IO cu taxiul numai adă-ţi pulsul la normal că mă faci cu capul!

Era evident că venise momentul google hărţi. Pe telefon. Mă reperează satelitu′ şi dau adresa hotelului. Încă 2 mijloace de transport, autobuze. Ne urcăm în primul. 4 staţii. Coborâm din primul. Se dezmeticeşte. Revine la starea iniţială, aia cu întrebările. Şi cu neîncrederea! Încep să am sentimentul ăla plăcut, şi cu orientarea, şi cu gps-ul pe banii mei şi…! Ne urcăm în cel de-al doilea şi lui Buratino nu-i mai tace gura ! I se părea că nu-i bun drumul, că-i prea plin autobuzul, că şoseaua e prea gri!
La un moment dat îmi arunc ochii pe tabela autobuzului şi văd cum tocmai dispare de pe afişaj staţia la care trebuia să coborâm. Coborâm la prima staţie. Pentru mine era simplu. Luăm maşina înapoi. Pentru colegul, e dezastru. Unde suntem? Ce facem acum? Ce luăm? Care autobuz? Care hotel? Care oraş? Care ţară?
Trecem o stradă, mai trecem una la dreapta şi vedem staţia. Luăm autobuzul. Buratino era mai concentrat cu ochii pe tabela autobuzului decât însuşi acidul sulfuric din H2SO4.

Coborâm. Vede de departe hotelul. Se bucură ca foca. Sună telefonul. Manolu. Vorbim. La un moment dat, Manolu mă întreabă:

– La ce hotel stai?
– Cu nume de piatră. Ca alea din Cap Aurora. Rubin, parcă.
Buratino aude discuţia şi intervine doct:
– Hotel Conference şi Velnes!
Aude şi Manolu. Râde de-mi pocneşte timpanul.
Mă ia cu ameţeală. E prima zi din cele 4. Mă aşez pe valiză în mijlocul trotuarului. Mă uit la Buratino.
Pe cine naiba am omorât?!

Probabil începutul unei

…saga de delegaţii.
Am ajuns la hotel!

Îmi place cu avionul dar numai pe vreme frumoasă, la mică înălţime eventual să număr floricelele în lan şi nuanţele din copaci, şi dacă se poate fără decolări, şi fără aterizări. Geaba trece timpul, geaba schimb avioanele şi companiile, cel puţin în partea cu decolarea, nicio mâncare, a se citi băutură, de la bord nu-mi poate şterge neliniştea, golul în stomac şi nici gheara din inimă.

Ceva, ceva parcă s-a mai schimbat, am reuşit să împart zborurile după piloţi: români, nemţi şi alţii. După împărţeala asta, probabil spre sigur, e şi gradul meu de entuziasm dar mă gândesc, de fiecare dată, că ce mi-o fi scris, de la înălţime de e, aia e. Vorba unui prieten, mai mult de 5 minute până jos, nu fac!

Am plecat cu juma de inima purice de teamă şi cu cealaltă jumătate făcută ghem ţepos de nemulţumire. Cu teama explicai mai sus, cu nemulţumirea e că nu vroiam să plec. Considerentele sunt de natură „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”. Adică când e de treabă am rămas ultima momâie din galantarul fabricii, când e de plimbare sunt florile de pe tejghea!

Am ajuns la locul faptei, adică în măritul hotel de 4 lighioane, după ce-am traversat zguduind, pe piatra cubică, minunăţie de roţi care roţi au transmis ţopăiala la valiză, care valiză mi-a clămpănit mâna de ziceai, când am ajuns în holul hotelului, că o zi întreagă făcusem găuri cu bormaşina şi-mi trepidau şi dinţii-n gură!

Bonjour, bonjour! Sava, sava! ei pe dracu! Cine mai ştia mai mult de atâta franceză?! Amintirile unor nous sommes ici aux portes de l’orient şi Allons enfants de la Patrie îmi erau vagi şi, oricâtă bunăvoinţă am avut, nu s-au pupat de nicio culoare cu : iaca aicea rezervarea , donne moi la chambre şi cât e taxa de oraş!

O las draq de franceză pentru alţii mai experimentaţi şi mă dau pe limba cu care ştiu că nu mor de foame. Engleza manuală. Trag aer în piept, îmi eliberez mâinile, îmi aşez ideile principale în cap şi dau să deschid gura dar n-apuc să scot sunet că-l aud pe colegul- cu o moacă serioasă- pronunţând cuvintele cam cum le-ar fi pronunţat şi Voltaire cu condiţia să fi fost şi în franceză. Momentul a fost unic fiindcă plecând de la premisa că-s alţii mult mai deştepţi ca mine, în ceea ce-l priveşte pe coleg, el doar s-a deşteptat mai de dimineaţă.  Ăla de recepţie, pardon, pardon şi ca să fie clar „Je ne comprends pas!” şi-am dat şi io din cap că eram de acord: Moi aussi, je ne comprends pas!

Bag româna la înaintare şi-l întreb p-ăsta ce draq vrea să-i spună. Începe în română şi termină iarăşi în franceza aia pe care o ştia el. Clar! Diversiuuuuneeeee! Îl trimit să-mi ia un pahar cu apă după ce îi fac semn şi-mi dau ochii peste cap cum că mi s-a făcut rău! N-apucă să se întoarcă că stăteam cu cartele în mână şi cu formele scrise.
Mersi, mersi şi treci nene, la lift!

Numa că-l văd în pragul liftului începe cu explicaţiile. Uite, bagi cartela, numeri până la 3, şi după aia apeşi pe etaj, aşa ca să ştii cum pleacă liftul.
Bine, bine, zic, hai să urcăm. Bagă cartela, numără cu glas tare 1, 2, 3 , scoate cartela şi se relaxează. Şi stăm. Mă uit la el. El la mine, zâmbitor. Io la el să văd până unde-l duce. Şi stăm. Văzând că nu dă semne, nici el şi nici liftul, îl întreb:
– Da′ pe butonul de etaj ai apăsat?

Se face verde fără zâmbet. Apasă. Şi urcă şi liftul.

Ajungem la camere. Deschide uşa la el. Dă o raită prin cameră şi iese repede. Mă instruieşte cum e cu cartela la uşa mea de parcă era altfel decât la a lui, asta în accepţiunea că nici nu mai văzusem uşă cu cartelă.
Poafai, zice, camera ta e mai mişto! Io mă uit la camera mea şi nu văd decât că-i dotată cu un gât mai lung- adică un hol cât să adormi în mers sau să cazi vlăguit până îl străbaţi, că la corp – e aproape la fel. Zic aproape că are aceeaşi micime de mă mir că dulapul şi patul nu-s pe tavan. Zic că nu-s la fel că dintr-o ochitură văd că patul e de-a curmezişul, că altfel categoric nu intra, iar deasupra tăbliei patului, în mod straniu, televizorul, adică ca să te uiţi la el din picioare şi eventual din dulapul de vis-a-vis de pat. Între dulap şi pat distanţă regulamentară de-o ţigară. În lăţime şi nu în lungime.

– Îhî! zic cu juma de gură şi entuziasm, aveam să înţeleg în noapte de ce camera aia mai mişto era de fapt mai puţin mişto.

10 minute mai târziu, am ieşit la plimbare.

Aia, aia, uite ceasul, uite catedrala, uite palatul de justiţie, uite clădirea, uite buricul zis şi Centrul. Până la Centru am remarcat ceea ce el nu mi-a explicat. Uite mizeria, uite arabii, uite industria chiciurilor de la pix până la tricou, cană şi maimuţă a ceea ce numesc ei cu mândrie şi cu multe stele dimprejur: UE!

Şi ne-am plimbat aşa până când s-a înserat neratând nimic din specificul local, gările cu toate ieşirile şi granitul, mirosul adecvat şi gresia galbenă-negricioasă pe alocuri sub formă de cerc ce se scurge de la zid.

Zic: de mâncat, mâncăm şi noi ceva?!
Îşi dă una peste frunte, mai merge 50 de m şi mă ia repede:
– Intră aici! Fac brusc dreapta şi apuc să văd după ce intru că m-a băgat într-un Mega!
Clar! Sandvişuri scrie pe noi! Ştiindu-i problemele nu mă arunc afară din magazin şi îl urmez colegial printre rafturi că doar doi suntem şi nu se cade să ne diversificăm!
– Ce luăm? îl întreb şi io ca omul civilizat care i-a înţeles nevoile şi neamul.
– Io nimic, că am făcut aseară două fripturi şi le-am luat cu mine!
În continuare starea de stupefacţie mi-a dat târcoale. Da, şi oleacă cu milostenia în vârf că n-am făcut stânga-împrejur să ies din animaţia Mega. Gândul îmi era împărţit ca apa Iordanului. Mâncăm împreună şi nu mâncăm împreună. Că nu ştiam cum şi nici nu-mi venea să-l întreb dacă împarte friptura cu mine. Eh, ce-o fi o fi! Iau o salată Caesar, iau nişte roşii cherry, iau nişte şuncă, o pâine şi caşcaval. Asta după ce mi-a zis explicit, aia e mai bună, aia n-o lua, d-aia îmi place.

Ajungem la hotel, unde în cea mai pură românească îmi zice:
– Ne vedem mâine dimineaţă la 7!
– Păi, nu mâncăm împreună?
– Aaaa, nuuuu că mie îmi ajung fripturile!

Ptiu, drace!
Noroc cu punga că n-am înşirat ca Gretel firmiturile prin cameră. Salata n-am avut furculiţă s-o mănânc iar din caşcaval am muşcat cu nesaţul foamei.

Epopeea abia se mijea. Habar n-aveam că avea să fie probabil începutul unei aventuri de zile mari!