Temeinicie și migală

…atitudini și îndemânări pierdute în secolul vitezei.

Experimentând migala în forma ei cea mai valoroasă, adică cu bucurie, am constatat cum în urma ei, împletind și cu temeinicia profunzimii sufletești, se aștern laurii mulțumirii de sine și aduce consecința lucrului prețios. Așa aș caracteriza orele petrecute în fața șevaletului, așa aș defini rezultatul. Și probabil, aceeași gândire o au toți cei care, în orice sferă de activitate, minuțios sau migălos își desăvârșesc propriile opere. Căci orice devine operă când abordăm în profunzime și realizăm cu migală.
Constatări pe care azi, prin prisma și a altor experiențe sau relatări, capătă și mai multe sensuri.

Dar migala fără de răbdare, nu există. Cum nu există nici răbdare care să nu așeze pe fiecare, la locul lui și nu în lumea efemeră ci în spațiu atemporal. Priveam costumul popular proaspăt achiziționat și miile de străpungeri ale pânzei. Repetabilitatea desenului. Fără de abandon. Ierni petrecute cu acul în mâinile lor de aur, ale femeilor.
Țeseau, în culori și modele, răbdarea.
Și, bucuria.
Și, unicitatea.
Și, armonia.
Și, tăria caracterului.
Și, ajutorul reciproc.
Și, feminitatea.
Și, o matematică primară a formelor.
Și, o logică a etapelor.
Și, rodul rostului lor de a aduce în lume și frumusețe.

Nimic din ceea ce astăzi realizează o femeie nu aduce atâta valoare caracterului ei. Nici măcar creșterea unui copil. Căci nu mai există timp pentru atâta aplecare. Poate doar femeile din sfera artistică. Scriitoare, pictorițe, actrițe, etc.

Apoi…

Apoi am făcut ochii roată. Și mi s-a conturat întregul. Disensiunile noastre de cele toate zilele. Prăpastia pe care am săpat-o între noi și ne-am împărțit ca apele lui Moise. Se izbesc niște generații care încă poartă în iile sufletelor cusăturile temeiniciei și migalei cu generațiile crescute în conceptul inovației și creativității.
Repere caracteristice fiecăreia dintre generații.
Și, am făcut ca reperele noastre să pară antagonice fără să ”vedem” că ele sunt, în sine, complementare.

Nu mi-e teamă de orbire, cât mi-e mânie de încurajare.

migala

Pe drumul de seară

…vine-o feţişoară
El e Făt Frumos
Deloc capricios!

Ziceam că scriu câteva rândul despre partea masculină, cea cu (mai)vină puţină 😛 , ca să rămân în ritm şi rimă. Şi mai ziceam, aici, despre perdeaua dată la o parte. De unde tot frica răsare/Ca o fată mare. Numai că, una e masculinitatea din interior şi una e aia din exterior. Una e să pui mâna pe perdea, alta e să vezi înăuntru. Dacă femeile pun mâna pe perdea ca să-şi surprindă concureţa, bărbaţii pun mâna pe perdea ca să prindă concurenţa 😀

Dar noi ne potrivim…
…fiindcă ne izbim.

Dar noi ne potrivim în interese ne lovim ,
Da, da.

Bărbaţii au trei frici majore, pe ele baleiază, în mod regulamentar, o grămadă de altele, care mai cuminţi, care mai perverse:

– pierderea libertăţii, a mişcărilor pulsatorii străine de neam şi mai ales de casă. Pe principiul, fiecare soţ are dreptul să-şi amintească că-i şi bărbat! De unde pierderea libertăţii se înfrăţeşte la braţ şi împunsătură, cu însăşi nevoia ancestrală de a i se reconfirma virilitatea, lungimea, iuţimea, isteţimea şi mai ales voiciunea. La capitolul ăsta, fiecare se descurcă cum poate dar mai ales ţinând cont de ingeniozitate mintală (şi spaţiu de desfăşurare) în a găsi motivaţii plauzibile, scuzabile şi iertabile faţă de minunăţia de acasă şi de care a fugit la alta.

Poţi să treci zâmbind prin toate, 
Şi vreo două ore lâng-o altă jumătate
Că banii n-aduc fericirea, 
Dar te ajută să-ntreţii şi iubirea. 

– lipsa unui confort acceptabil din care să nu fie dat afară dacă nu-şi permite să şi-l asigure şi singur şi tot singur să facă pe uşierul atât la intrarea cât şi la ieşirea femeilor din viaţa lui. Berica lui, tabieturile lui, jucăriile lui şi, mai presus de tot şi toate, locul unde ancorează vremelnic sub egida liniştii între 2 spre 4 stele: fără ciocănitoare şi fără dictatoare. La 7 stele, e heavens, că se dă şi servitoare. Ah, cu zâmbet şi mută. Sau redusă la muţenie, din admiraţie, desigur!

Şi chiar de-ţi vine greu să vezi, 
Eu sunt aici ca să te luminez
Să-ţi spună cineva că eşti frumoasă
Cât nu mă dai afară din casă.

Lângă tine stau
Lângă tine stau
Cu tine nu mă plouă nopţile
Mă hrăneşti şi-mi cresc şi burţile

– părăsirea, ei da, chiar aşa! Nu, nu le teamă să rămână singurei, pustii şi cu ochii mari şi tremurători! E o chestiune de orgoliu masculin născută undeva în drumul spre lumina ieşirii din uter. O dată în viaţă a fost expulzat din confortul mamei, ajunge! Deci, oricând ei, niciodată s-apuce ele. E simplu si nimic complicat. Se numeşte vanitate.

M-ai dus de la 36 de grade, 36 de grade, 36 de grade
La 20 grade, 20 grade, 20 grade, 20 grade…

ps. ambele texte în nuanţe glumeţe, şi acesta şi cel de aici, ca să nu discriminăm pe nimeni 😀 Pe drumul de seară

Dar noi ne potrivim

…fiindcă ne minţim,

Dar noi ne potrivim şi tot cu frica-n sân trăim,
Da, da.

Ce romantic, ce frumos…
Ne înjunghiem prin dos…

Ei uite, aşa mi-a venit să patinez pe versurile prea cunoscutei melodii. Aşa, cu raţiune şi simţire.

Dar noi ne potrivim încearcă din răsputeri şi din toţi bojocii să ţipe câte unii. Uită însă că nu sunt Cuore şi nici singuri pe lume. Că deh, perdeaua oricât de groasă, tot răzbate lumina prin ea. Cu atât mai mult cu cât o dai la o parte, doritor şi ritmic, ca să vezi ce mişcă pe stradă ocazie cu care praful şi deranjul se văd dincolo de geam. Şi-atunci, cu un instrument simplu, citesc invers mesajul/le plin de mirific şi feerie, ca-n poveştile de adormit şi legănat copii.

Frica. Frica e doar un efect. În spatele ei stau o mie de cauze. Dintre toate, printre primele locuri la femei, stau:

– puţinele oferte serioase şi nu încercările frivole, nici măcar lascive. Pe care numai fiecare femeie în parte le ştie. Şi nah, doar n-o să strige în gura mare: mai bateţi, bre, şi la uşa mea, dar mai cu putere că m-am săturat de curentul din fantă!

– singurătatea într-o societate meschină care le înfierează repede. Dacă-s singure, de ce sunt singure? Ptiu, ferească Dumnezeu, să fie şi vreo divorţată! Nu, nu, niciodată n-a lăsat ea pe Domnul, Domnul a lăsat-o pe ea! În plus, pe lângă c-o arată femeile proaste, ăăă,  lumea pe stradă, başca c-a gustat din sensul şi bună starea umbrelei! Rău e cu rău dar mai rău fără rău! Şi ce viaţă e aia fără un suflet lângă tine pe post de modelino-taurino, ăăă, bărbat?!

– violenţa&manipularea(psihică, fizică). Când vii acasă bate-ţi nevasta, că ştie ea de ce! Dacă nu te luam io, draq te mai lua!...şi alte vorbe de duh şi populare asemeni lor despre care s-a tot scris şi cu care se împăunează toţi masculii mai la dreapta de alfa şi colţ cu frustrarea. Multe muieri sunt fie terorizate de ce-ar putea să facă bărbatul la o adică, cum şi mai multe, cele mai multe, trăiesc drama păpuşii păpuşarului, fără ca ele să bănuie, vreo secundă, că se află într-o cloacă psihică, ba, cu determinare stă în umbra nucului sub care, se ştie, nu creşte nici iarba daramite o floare…

– aspectul fizic coroborat cu o stima infimă de sine. Nimeni nu-i perfect. O ştim cu toţii. Şi sigur că da, la femei funcţionează din plin să te priveşti dimineaţa în oglindă sau şi mai bine, oricând către o alta şi să crezi cu mânie, ăăă, mândrie proletară:  Io-s cea mai frumoasă/Sunt mai frumoasă ca (o altă)ea! Bine, mai e şi varianta cu sufletul! 😀 Să încerci tu, mascul feroce, să iei niţică distanţă, apoi mai vorbim despre bunătatea sufletească, altruismul sentimentelor şi mai ales, grija pentru tine! Să vezi atunci ce stâlp, ce gard, ce de frustrare…

– pierderea unui statut(financiar/material sau pur şi simplu, de vizibilitate-soţia soţului). Ei, da!  Pentru prima parte le zice bine Sorinel Pustiu: Tu nu mă iubeşti pe mine iubeşti portofelul meu! Pentru cea de-a doua…hehe, câte nu se visează soţia-soţului?! Câte lipsite de orice personalitate şi mai ales bun simţ,  ies în relief ca păduchele în frunte, ăăăă, bomboana de pe…tort ?! Exact aşa cum trebuie! Momentul tău, e momentul nostru! Şi io, şi io! Hop, şi io!

Frici ascunse. Sau mai bine spus, ascunse de subiect că de predicat nu mai poate fi vorba. Ceilalţi din jur, însă…văd şi aud. Mai ales când se exprimă şi se desfăşoară în lipsa unui „lui” oarecare, pentru că având fricile astea în suflet, spaimele în sânge, chiar că-l face un oarecare.

Mi-e foarte greu să cred, de fapt deloc, că „o potriveală” se nimereşte şi se suprapune pe frică. Asta e orice altceva dar „potrivelă”, ba. O fi interes, o fi contract, o fi, draq ştie ce, dar love mai pe marţi, când era Belgia!

Noi să fim sănătoşi şi la iubire groşi! 😀

ps. tratăm adecvat şi în acelaşi spirit şi partea masculină, că le au şi ei p-ale lor. Mai ales când nu ştiu ce vor! :D,