Indicaţii preţioase

…de copilot.

– Ce scrie acolo pe panou? Unde suntem?

Boabă de rusă n-am făcut. Cu atât mai mult, boabă de bulgară, nu s-a strecurat! Mă uit la panou, el trece pe lângă maşină şi rămâne-n drum, eu gânditoare la 120 la oră.

– Ce scria? Ce scria?

– Fundiţe şi zero barat! zic plină de entuziasm.

Oleacă mai la vale, depăşind Bulgarită, rapiţâtă şi liliacâtă la care m-am zgâit tot drumul, în ţara lui suflaki, ţipuro şi ţaţichi, alte indicaţii preţioase aveam să dau şi numai atunci când nu bifam pe-o listă fix cu ce plante şi cu ce flori, de pe marginea drumului, o să umplu portbagajul la întoarcere.

– Unde suntem?

– La Pi, Delta, Alfa şi Omega! Asta-i drumul bun, parol!

Povesti de dragoste

de carte.

Se prinde cand se deprinde. Daca ai noroc.

Femeia din fata mea are aproape 60 de ani. O cunosc de 7. Ne bem impreuna, de ceva vreme, cafeaua de dimineata. Mai o snoava, mai o analiza pe text, mai o „stire” de ultima ora, circulabila oral sau ba. Nu mai stiu cum am ajuns(ba cred ca da, dar n-are importanta) sa ne amintim cum am prins drag de citit. Povesti de dragoste. De carte. Cu „plecari” diferite in viata ca de la cer la pamant, eu nascandu-ma cu biblioteca in casa si cu un tata iubitor de carti, care-mi sublina acele pasaje pe care eu trebuia sa le filozofez cu el( carti pe care le-am pastrat si pe care din cand in cand, le deschid sa recitesc si sa mangai adnotarile tatii de pa marginea filelor), ea, undeva la o margine de Bucuresti, intr-o casuta de paianta, in care nu vazuse niciodata vreo carte, in afara de manualele pe care ei, copiii, le aduceau de la scoala.

„Mamica nu stia sa citeasca. Noi ne-am prins tarziu. Ca tot timpul gasea cate o scuza, ba ca nu vede, ba ca lumina-i slaba, ba ca are treaba si zbiera la noi cu glas tare:

– Ia vezi, fa, ce scrie aicea ca nu poci ca am mainili prinse!

Taticu’ citea numai ziare. Ca le mai lasau domnii prin gara si el le aducea acasa. Ne citea si noua din ele si asa mai stiam ce se intampla pe lumea asta mare. Cand am facut 16 ani, pentru ca sa-mi continui scoala, a trebuit sa ma duc sa muncesc. Cu dispensa. Primul salar. In viata mea nu avusem atatia bani pe mana. Nu pe mana, in casa! La mamica si taticu, n-apucau sa se stranga atatia. Mamica n-a lucrat o zi in viata ei, prea multi copii de ingrijit si animale de tinut, iar taticu’, cum lua banii se oprea la carciuma din cartier. Si unde m-am angajat, in sectia aia unde munceam eu, aveam un maistru care-l cunoastea pe tata si avea grija de mine. Nu, nu-mi dadea mai putina treaba de facut sau sa nu ma puna sa car, ca ce iesea de la banda, le duceam cu cartca toti, dar nu-i lasa pe golanii aiaimai batrani sa-mi faca boacane.

Asa ca, in ziua aia de salar, Maistrul mi-a zis:

– Fata, la 16 ani ai tai, o sa inveti valoarea banului! Hai cu mine!

Si m-a dus. Pe drum, de frica cu atata banet la mine ii bagasem la sanul drept unde din cand in cand, ma pipaiam sa fiu sigura ca nu-i pierdusem. Cand am intrat in librarie, Nea Ilie, ca asa il chema pe maistru, s-a intors catre mine si cu vocea grava mi-a spus:

– D-acum inainte la fiecare salariu, nu te duci acasa pana nu cumperi carti. Atatea cate poti tu! 2-3, si cate 5 daca iti da mana!

Mi-a ales 3 carti si le-a platit din banii mei. Apoi, Nea Ilie si-a varat cartile intr-o sacosa.

– O sa ti le dau inapoi peste o saptamana. Acum, du-te acasa!

Am plecat, ce era sa fac?! Nedumerita si cu gandurile amestecate, as fi vrut sa stiu dar n-aveam atata curaj sa-l fi intrebat.

Cand timpul s-a scurs, maistrul mi-a intins cartile si mi-a zis:

– In fiecare carte e o scrisoare. Ti-am subliniat literele care compun cuvintele scrisorii. Peste o saptamana sa vii cu scrisoarea la mine. Atat mi-a spus.

Am luat prima carte si-am deschis-o cu grija, fila cu fila, pana am inteles ce trebuia sa fac. Mi-am luat o foie alba si un creion langa mine si am dat cartea de la inceput, m-am apucat de citit si unde gaseam o litera subliniata, o treceam pe foaia de langa mine. Incet, incet, scrisoarea capata contur si sens, doar ca, pe primele doua litere ale primului cuvant nu le gasisem.

Mandra de mine cand am terminat cartea m-am dus la Maistru si i-am intins foaia cu scrisoarea.

– Ai terminat-o? m-a intrebat.

– Da, dar..imi lipsesc doua litere, Maistre Ilie, ca nu le-am gasit.

Maistrul mi-a zambit si uitandu-se in ochii mei, m-a intrebat malcom :

– Da’, tu fata, pe coperta te-ai uitat?

Cum am ajuns acasa cum m-am uitat la coperta. Cele doua litere erau acolo subliniate in titlul cartii.

Era Gustul amar al iederei, Niculae Franculescu, carte pe care n-o s-o uit vreodata. Asa mi-a facut cu toate cartile ca i le duceam dupa ce le cumparam. Si uite asa, am prins drag si de carti si mi-am facut caligrafia ingrijita”

46…

…poarta-n casa!

Inventasem candva sintagma ” dezamageste-mi dezamagirea”. Catod, anod intr-o anihilare reciproca. Curand, insa, mi-am dat seama, ca anodul ori nu exista, ori e prea departe, de peretii bateriei numita „viata”.

Cumva m-am obisnuit. Cateodata, cu un of, cateodata, multumita de sine. Si, chiar mai mult de atat. Am acceptat. Nu toti suntem la fel si nu toti putem. Inclusiv, i-am acceptat si pe cei care pot dar nu vor. O neputinta provenita din alta locatie decat cea a mintii. Incet, incet, am transformat of-urile in multumiri. Apoi, totul a ramas fara asteptari si fara vise neimplinite. Ca o carte cu foile albe, gata pregatita pentru a fi scrisa.

In noaptea trecuta, am fost surprinsa. Surprinsa de emotie. Emotia lor. Tainuita zile intregi. Am simtit fiecare moment al lor, pe tot parcursul pregatirii, al rabdarii, al micilor lor intelegeri care, ce si cand se faca. O cale lunga, parcursa amanuntit, cu detalii pline palpitatiile inimilor lor. De bucuria, bucuriei.

=>> 46… <<=

Popescu…

…Maria Popescu.

Cum te cheama pui de dac?

Conform bancului, Attila. Conform raspunsului meu : Popescu. Si, mai cum? ma intreaba domnisoara. Ma uit in ochii ei, fac o mica pauza, si zic fara sa clipesc : Maria. Clipeste ea, in schimb, a usoara neincredere. Mie mi se flutura…circul e la inceput. Am antrenament, cunosc ritualul, intrebarile si mai ales schimbarea la fata. CNP? Nu-l stiu, ca-i pe buletin si buletinul nu-l am la mine. Numar de telefon mobil? N-am, ii raspund sec. Scoasa din sarite, imi zice:

– Nu-i adevarat ca nu aveti! In secolul 21, toata lumea, are telefon mobil! In mod normal, n-ar trebui sa va dau produsele!

– Ba-i adevarat, domnisoara! N-am! Vedeti, eu sunt de la munte, traiesc sihastra si o data pe luna, cobor sa-mi iau tampoane. Si-i deschid larg una din plase ca sa se convinga. Si da, aveti dreptate, in mod normal, in secolul 21, reclama mincinoasa ar trebui sanctionata!

Dialogul de mai sus e unul care mi se repeta cam o data pe saptamana. Fetele, cucuietele, printre rafturi, te informeaza despre o promotie/o campanie. Daca ceea ce ai pe lista coincide cu ce au ele in promotie, atunci te duci sa vezi care-i treaba. De data asta, ca sa fie cu exemplu clar, la doua lotiuni de plaja de o anumita marca, ti se ofereau alte doua produse de aceeasi marca. M-am dus. Numai ca, ele, fetele, au tabele. Si, CD-uri in gura. Numai pe redare. Daca sunt sadica, ma fac surda si-o dau, ofuscate, si pe repeat. Si tabelul trebuie completat iar tu sa-ti versi nesilit de nimeni, datele personale.

Ei uite, ca NU vreau! Cand m-au abordat n-am auzit-o pe niciuna ca ma informeaza asupra procedurii „obligatorii”! Si nici pe niciun afis, pliant sau orice altceva, nu se specifica decat ca daaca cumperi, primesti si altceva, nicidecum ca esti obligat sa le completezi lor bazele de date! Aici, pe portofelul meu, nu-i ca-n bancul cu „daca vrei ochisor, papi si unghiuta!” Aici, venisi tu firma si-mi zisesi duios prin promoterita ta, ca daca cumpar ochisor, imi dai si unghiuta!

Pana la urma n-am priceput de ce s-a suparat fata…Doar ne-am batut in minciuni si ale mele, una dintre multele cumparatoare, au fost mai bune. Zau, de unde atata patos?!

Un mall in plus…

…si-o mana de proiectanti in minus .

Ma intalnesc ieri cu vecina din colt care taraia dupa ea un carut desantat si dezlanat de preaplinul care statea sa se reverse. „Salut, vecina!”,  „Salut, vecina! ne schimbam amabil binetile. Ea cu ochii sclipiciosi spre carut. N-am de treaba, ba aveam ca-m catam cheile care, afurisitele, iarasi se ascunsesera adanc si de negasit, si zic si io mai departe : „Facusi piata, vad” si bag si zambetul regulamentar. Ataaaat i-a trebuit! „Pai, da, vecina, ca de cand cu Cora de la colt, e perfect!” si-mi arata in stanga. Nevorbita si io, zic : Vrei sa spui Real! si-i arat in dreapta. Ba in stanga, zice ea, ba in dreapta, zic io. Dupa ce ne aratam noi mainile inca de vreo cateva ori in diferite directii si sensuri giratorii, contrazicandu-ne in nume de supermarket, ne prindem amandoua ca ne inteleg separat.

Clar, nu stiam ca nu aflasem, nu aflasem fiindca nu aveam de ce, si tot asa. Azi, am vrut sa vad si io cu ochisorii mei cei verzi, ce-a crescut la marginea cartierului si al Bucurestiului, mai acana si mai la stanga.

Cat am tinut drumul drept, dreapta a fost si soseaua, cum am facut dreapta cum s-au facut gaurile cat a fost Acvatot-ul capabil. Si zau, ma jur, e foarte capabil! Pe dreapta, pe stanga, pe mijloc, pe unde au vrut muschii si putina minte a proiectantului ca de verificator de proiect, nu mai pomenesc! O aglomeratieeee….claie peste gramada sectionati din cand in cand de cate un tramvai care vroia sa evadeze din depou! Ma folosesc si io si de drumul ingustat si de ingramadeala si-mi fixez vaporul fix pe mijlocul drumului atat cat sa nu intre nici unul nici in dreapta si nici in stanga, din motive simple, pe-o parte ca nu stiu pe unde trebuie s-o cotesc(previzionar) la un moment dat, pe alta parte, la haurile alea sapate adanc si mult prea late, am rau de inaltime. Inaintez melc. Mah, acum vad, deci drumul spre puscaria Rahova nu-i ashea de usor si asta explica multe…la cat de rar se aprovizioneaza cu cine trebuie!

Ma benoclez dupa indicatoare. Ma orientez dupa indicatoare. Fac dreapta si ….

Am experimentat. O intrare melc cu pasaj subteran tip Carrefour iesire Bucuresti – Pitesti si o parcare plina de stalpi, alambicata si imensa ca ale Mall-urilor City&Sun suprapuse! Dupa ce i-am boscorodit pe primii proiectanti, aia de la paragraful 3, i-am luat la bombanit si p-astia de pusera hardugia intr-un loc atat de stramt si plin cu de toate, atingand voluptatea meseriei cu buncarul parcant! O nebunie in care ai slabi de inger se dau jos din masina si fiindca n-au bordura si rataciti fiind, se aseaza pe ciment si plang. Nu mananc dar plang! By Cora de Alexandria.

Fac si io in parcare vreo doua ture exact ca rata in balta din Cismigiu dupa care aliniez regulamentar, intre doua dungi paralele, masinuta. Bag un carut la inaintare si ma dedau pacatelor de cumparaturi. Umplu laditele portbajului, ma urc la volan si p-aici mi-a fost drumul si spirala, ca si la iesire m-a asteptat una.

Deci e in colt, in coltul celalalt, in stanga, cum zicea vecina. Si, ii bun de nebun!

ps. titlul vine de la vestitul si mult prea cunoscutul proverb : O vorbă-n plus şi-un dinte-n minus 😀