Să te plimbi

…cu cireşul în mână…

Ajungem, după diferite şi strict necesare casei şi grădinuţei, prin Dedeman. Toţi trei, care cum şi-au pus piciorul în magazin, s-au şi răspândit total diferit, adică care-încotro. Io, aţă, ghem şi scul, către sector Grădină. Ceilalţi habar n-am pe unde şi-au plimbat ochii, cert e, purtătoare de coş fiind, ne mai întâlneam la intersecţii, unde, aruncau fiecare în coş, ce nu-i lăsase inima să lase pe raft: un şpiral, o pompă, un ghiveci găsit pe alte stative.

Undeva pe bulevardul dintre Grădină şi Curte, ne intersectăm toţi trei. Manolul cu mâna plină de un vermorel, eu cu mâna strânsă în jurul unui cireş cu moţ de 3 frunzuliţe.

– Ce-i ăla?

– Un cireş!

– Unde-l pui? Parcă ai mai avut şi nu i-a mers.

– Da, mai încerc o dată!

– Şi, unde zici că-l mai pui?!

– N-am nici cea mai mică idee! şi nu glumesc. Dar nici nu-mi vine să-l las acolo. Cochetez, în gând, cu ideea care-i repungă Manolului: pom fructifer, în mână şi esenţă de pietros, la ghiveci!

Ajungem acasă. Mai întâi, pun pergolele care pe unde mai lipseau. Pe urmă, clematitele care din una cumpărată, s-au făcut 3 achiziţionate. Ajung şi la nişte bulbi de oareşce, îi înfig în hârdaie, peste alţi bulbi pe care i-am găsit ascunşi în pământ şi de care am uitat- cu desăvârşire- că i-am plantat. Apoi…ei da, un butuc de viţă- de -vie. Iau grădina la cercetat. Acolo, nu. Acolo, nici atât! Îmi aduc aminte de locul lăsat gol de o clematită pe care am pierdut-o din lipsă de lumină, din cauză de tei netăiat la timp, care tei, acum e ciumpăvit de vecinul. E taman bun locul. Manolu se oferă să sape el. Nici vorbă! Nu dau eu sapa din mână! îi zic. Aşa că purced, cu speranţă şi dragoste multă: gropă, apă multă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc. Udat din belşug.

– Şi, cireşul? îl aud pe Manolu din spate. Unde-l pui?! şi are dreptate.

– Nu ştiu.

Iau cireşul- a doua oară- în mână. Şi-l plimb. De la un capăt în altul al grădinuţei. În cealaltă mână, cazmaua.

– Unde te duci cu el, vezi pe unde sapi, poate îmi tai şi firele de curent!

Evident, toate locurile goale sunt deasupra traseului de cablu de curent al piticilor de gradină. La a 3-a plimbare de-a lungul şi de-a latul grădinuţei, efectuată în nici 3 minute ţinând cont că-i 2/7 m, cedez în căutare de loc disponibil, dar cu gândul nerostit, la ghivecele din spatele curţii.

– Nu ştiu unde să-l pun! Nu găsesc niciun loc liber…zic dezamăgită cu glas sfârşit şi privesc cu neţărmuită candoare cireşul mititel.

Pe Manolu îl apucă mila şi de mine, şi de cireş. La urma urmei, amândoi – şi io, şi cireşul fără nicio vină- suntem în grădina lui…şi, de la înălţimea lui şi pe verticală şi cerebrală, începe să cerceteze şi el grădinuţa. Io după el, cu tot cu cireş.

– Uite aici! şi-mi arată un locuşor undeva practic anul trecut era un trandafir de ghiveci şi la fel de  practic, acum, era doar un băţ uscat. Mi se luminează faţa. Are dreptate. Acolo!

Îmi întorc ochii strălucitori de fericire spre Manolu. El se mai oferă încă o dată să mă ajute, eu mă reped uliu, cu tot cu cireşul într-o mână şi cazmaua în cealaltă, fix către locul arătat. Nu stau nicio secundă pe gânduri şi reiau procesul de la butuc: groapa săpată, apă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc.

Mă uit mândră la cireş, mă uit stea la Manolu care vine c-o sârmuliţă şi ancorează cireşul de gard. Radiez de bucurie! Bine e să ai un Manol la casa ta! Chestiune pe care i-o şi impărtăşesc.

ciresul nostru

Şi-am încălecat pe-o şea(mătură!) şi v-am spus povestea cireşului aşa! Acum fug la udat cireşul şi butucul şi rugat la ele şi la El să se prindă că taaaare dragi îmi mai sunt!

Tu de care ești

…măh?

Mi-am dorit iriși în curte. Zic curte, că ligheanul meu de grădină e supra populat. Zic curte că-i + ghivece. Cum am cosmetizat toți pomii de am stins lumina în casă pe timp de zi, am pus ochii pe niște pătrățele de pământ la care ajunge soarele. Deci, iriși. Băbuța din piață abia aștepta să-i cumpăr flori! Îi iau tot snopul de iriși la grămadă. Albaștrii și albi. Cu floare.

Acasă n-am stat pe gânduri și i-am plantat imediat în petecuțele alea de pământ. Și, cum am stat eu așa câteva zile în admirația florilor, numai că văd că-mi răsăre boboc întunecat. Și hop pe el cu lupa ochiului și mai mare! Și creștea, creștea și tot nu mi se lumina!
Maro! Hait!

iris

Îl postez veselă și zglobie pe FB. D-aici începe. Vreau și io, vreau și io! Bine, măi, se face, facem comandă, zic. Și-mi zice fiecare ce vrea. Pe viu grai, pe calea telefonului. Și, fac comandă. De bordo, mai întâi că maro nu mai avea. Bine, zic, bordo să fie!
Dau să plec și numai c-o aud:
– Și bicolor. Și galben. Și alb. Și roz. De m-a apucat durerea de cap!
Vaaaaai! Vreau, vreau, vreau. Și io, și el, și ea!
De dimineață m-am dus să-mi ridic comanda. Și m-am trezit cu un snop de iriși, fiecare plăntuță cu tot cu rădăcina și pământul aferent într-o punguță de plastic roz cât să acopere pământul. Snop?! Nu. O ladă cu snopuri. ”Ca să-i puteți căra mai ușor…”
Nimeni nu mai era ca mine! Fericită tare plec cu lada.
– Ce-ai acolo? mă tot întrebau pe drum.
– Iriși! răspundeam cu zâmbetul cât roata carului.

Ajung cu lada în birou și cum îi priveam pe ei, pe iriși, cu admirație și bucurie, îmi pică fizionomia facială!  Taman ce-am realizat că privesc în proporție de 90% numai frunze. Doar cei galbeni mai au flori, de unde și restul de 10% ca să facă întregul lăzii. Poafai! Îi iau la puricat, analizat și îi întorc, îi răsucesc, mă uit în lumină, îi bag în întuneric, doar doar s-or diferenția în vreun fel la clorofilă! Nada! Toți o nuanță și-un pământ! Ridic unul și îl întreb galeșă și duioasă:  Tu de care ești , măh??????

N-am ce face.
Plec cu lada înapoi, băbuța mea mă lămurește că nici ea nu-i știe! Când tocmai să-mi atingă falca de asfalt, îmi zice:
– Păi, da, și d-asta am scris pe pungă!
Și-mi arată. Și scria. Cu pixul. Care cum era după culoare. Numai pungile nu le cercetasem! Și-mi iau lada înapoi.

După stresul tufișului, mă așez cuminte pe scaun. Bine, bine, dar fiecare, ce culoare a vrut?!…
Și uite așa, mi se spală prima întrebare din cap cu o alta: Tu al cui ești, măh?!