Incapacitatea

…îngâmfarea şi prostia.

La un loc grămadă. Să fie cu moţ şi musca verde şi bâzîitoare, în vârf.

Îţi dai seama repede de ei. Iritaţi şi iarascibili. Lacomi şi pretenţioşi. Mai mult decât ceilalţi. Mai abitir ca ceilalţi. Să fie ei altfel, tocmai atunci când se cere uniformitateFofeze cu sfârleze, în viaţa de zi cu zi. Mereu cu şi pe „apucate-lea”, deloc cu construcţia.
Deviza lor e simplă:
Decât să spun ce vreau/ce-mi trebuie/ce e de făcut mai bine desfiinţez ce s-a făcut!

E mai mult decât o deviză, e un spirit transpus în viaţa de zi cu zi.

Incapacitatea li se citeşte din lipsa aptitudinii de a spune ce vor/ce trebuie şi de a raţiona mai departe de fraza emisă anterior de antevorbitor. Şi asta dacă au avut urechi de ascultat şi auzitul n-a trecut pe lângă ei ca boarea pe malul mării. Pentru că, în cazul lor, cel mai bun răspuns şi în cea mai bună situaţie, e reproducerea parţială a ceea ce s-a spus deja. Ca şi cum repetabilitatea le-ar aduce un soi de prestanţă, când de fapt, prin căderea zgomotoasă a cuvintelor în atmosferă, speră la  cuprindere  şi mimează înţelegerea.

Când nu le sună bine, când îi scoţi din tiparul lor, când sunt provocaţi ori să gândească ori să-şi spună punctul de vedere implicat şi aplicat, atunci…

Îngâmfarea e prezentă în şi cu fiecare rotunjire a buzelor întru pronuncţia cuvintelor. Cu pieptul aferent înainte şi atitudine ofensivă. Cât mai ofensivo-obraznico-nervoasă. E must să fie toate 3 laolaltă. Debitează dezinhibat. Uneori cu pauze ca la oratoria lui Cicero. Cu emfază. Uneori cu patetism. Cu pauze bine alese şi fîlfâit de gene, mimând consternarea. Ai zice că i s-a propus să pozeze nud pentru revista Şoimii Patriei!
Toate argumentele ce i se aduc, pentru ei, nu reprezintă altceva decât colacul de salvare de care să agaţe pentru a defăima şi denigra. Adică folosesc totul pe post de apă la moară! Ba mai mult, deviază cursul discuţiei ori ca să piardă fondul discutat în derizoriu, ori să ajungă pe tărâmul cunoscut de ei.

Când nu le mai pot cuprinde, când simt că sunt depăşiţi şi nici altele nu mai au zice, atunci…

Prostia îşi ia locul bine-meritat în căpşoarele lor şi recurg la argumentul suprem: jignirea. Cu golăneli ieftine de ţaţe de mahala. Mizând adesea pe reacţia la „prostioare” a auditoriului. Că vorba ceea: dacă nici cu secsul în gură, în mod direct sau aluziv, n-avem succes, atunci nimic nu e!

Îmi e tare „drag” de astfel de personaje. Te trag(măcar că încearcă) la nivelul lor. În mizeria lor. Normal că n-are cum se le reuşească decât dacă te laşi pradă emoţiilor pe care le provoacă conştient. De multe ori şi din păcate, însă, reuşesc, aliindu-se cu alţii asemeni lor, să facă altceva: din derizoriul stârnit de ei, să se piardă esenţa. Să se răsucească. Să se complice inutil. Să se amâne ca discuţie ori rezultatul să nu mai corespundă scopului.

RoboCop 2014

…un film ce trebuie văzut.

Acţiunea, în sine, e una banală. Un remake al celui din 1987, de data asta cu mult mai multă tehnologie de high nevel încorporată, povestea nu surprinde. Şi nici nu am de gând să scriu despre ea. Poate doar că acest film este din seria cinică a celor de la Hollywood. O poveste ce ne aşteaptă. Să nu zicem că nu ni s-a spus…

 Însă.

1. Filmul începe şi se termină, cu Samuel L. Jackson– Patrick „Pat” Novak, gazda emisiunii The Novak Element. Face un rol excepţional. Dedicat jurnalismului, sluga corporaţiei OmniCorp. Un Dumnezeu al ecranului. Al manipulării. Ai „dreptăţii”. E fascinant să asculţi ce spune, cum spune, cum se mişcă, cum induce în eroare şi, mai ales, cum induce trăiri şi schimbă percepţii…
Discursurile lui sunt lecţii pentru cei ce vor să înţeleagă. Au la bază exact gândirea banului, al naţionalismului extremist şi al intereselor personale. Asta-i lumea în care trăim, de fapt. Asta e realitatea sadică şi în care cei mulţi nu sunt decât mase de manevră.
Hmm, atât de cunoscute, atât de prea văzute în ultimii ani. „Puterea” presei. O miză mare.

2. Michael Keaton- Raymond Sellars, CEO-ul corporaţiei OmniCorp. Sigur, este de admirat viziunea lui dar te sperie determinarea pe care o are, încălcând orice barieră morală, pentru a-şi îndeplini scopul. Umpic de atenţie la întoarcerea frazelor, la modul simplu şi perspicace de a scoate beneficiu/profit din orice.
Exact pentru asta sunt plătiţi unii oameni. Să scoată, fără scrupule, din orice situaţie neagră, crâmpeiul de alb. Şi orice ban de la „stat”.
Hmm, politica corporatistă ne inghite pe toţi şi în toate domeniile şi pe care o resimţim cu toţii. Ne înăbuşe în neputinţă.

3. Garz Oldman– Dr. Dennett Norton, omul de ştiinţă. Cu oarece conştiinţă. La final schimbă stăpânul, care nu contează cine e atâta timp cât i se sponsorizează proiectele de cercetare şi el face ceea ce vrea şi-i place. O imagine romanţată a cercetătorului care se revoltă şi schimbă destinul creaţiei lui.
Hmm, cum Enola Gay a existat romantismul caracterului lui, nu m-a prins. Dimpotrivă, ţinând cont de tehnologia de pe ecran, pe care eu personal o cred şi existentă, mi-a lăsat gustul ideii „pentru creaţie orice poate sacrificat. Chiar şi pe noi.”

4. Nu pot să trec cu vederea exemplului de la începutul filmului. Cobaii statelor „eliberate”.
Hmm, în numele libertăţii…

5. Joel Kinnaman– Alex Murphy, RoboCop 2014. Face un joc excelent, mai ales prin expresivitatea feţei, a ochilor. Căruia nu-i mai rămâne nimic. M-a impresionat ideea că acolo sus, la mansardă, neuronii se pot împotrivii.

Un film care mi-a plăcut prin faptul că nu mi-a plăcut. Un film pe care-l recomand întru vizionare. Nu o dată, ci de două ori, de 7 ori, până înţelegem că politica globalizării şi ce înseamnă ea nu s-a născut pe plaiurile mioritice.

Tristeţea pereţilor

…unei case.

N-aiba ştie, ce neînţelegeri de tot felul, ce calcule matematice şi financiare pot face ca o clădire atât de frumoasă să ajungă aşa… O ştiu de multă vreme, de când era ne tencuită, ruină, părăsită. Varul vechi, de praf căzător, strigau disperarea clădirii. M-am bucurat foarte tare când au apărut schelele, când au început să apară semnele redescoperirii.

Undeva, spre Hala Traian, în apropierea ei, pe dreapta venind dinspre Unirii, se află această casă. Acum, cu o jale cosmetizată de tencuiala proapătă, îşi urlă tristeţea pereţilor…

casa de la Hala Traian

Manichiura hohotită

..şi alta cu acelaşi stil.

Intru în coafor pentru o manichiură. Mă întâmpină, cu zâmbetul profesionist şi întrebarea&completarea standard şi idem, manichiurista :

– Ce mai faceţi doamnă? Nu v-am mai văzut demult!

Bag şi io un zâmbet, nici vinovat, nici superior. „Bine, mulţumesc!” îi răspund.

La 2 paşi, pe o canapeluţă cochetă, o doamnă în vârstă ce ţinea capul aplecat spre în jos. Aşa cum stătea, puteam să jur că-i stăpână lui Tweety! Când a ridicat capul, după privirea glacială şi albastră, din bunătatea bunicuţei lui Tweety, nu mai rămasese nimic!

Am trecut şi mi-am văzut de ale mele, m-am aşezat cuminte pe scăunel, în faţa manichiuristei. Începuserăm o conversaţie convenţională şi banală despre vreme şi cum trece ea. Niciuna dintre noi nu se dădea în bărci şi dorinţe de vorbe. Dincolo de peretele de rigips subţire şi neterminat până la înălţimea tavanului, se auzea clar şi răspicat fiecare vorbă a doamnei, lansată în recuperarea nepovestitelor poveşti din viaţa personală. Cu 2-3 fraze pentru fiecare, şi-a tocat, pe rând, bărbatul, nurorile, cuscrii şi a terminat apoteotic cu vecinii de pe scară.
Normal, ea NU. Ea nu face d-astea. De niciunele. Ne bufneşte râsul. Pe mine şi pe Ramona.

– E clientă curentă? întreb şi io într-o doară. Ramona dă din cap între afirmaţie şi „vai de capul nostru”. „Ce-i face?” o întreb şoptit. „O pensează şi-i vopseşte sprâncenele” mimează Ramona răspunsul.

– Auzi, se aude strident intrigată vocea, sper că ai văzut cum am eu sprâncenele, da? Că sunt deosebite!

– Cum adică, doamnă?

Ciulim urechile şi ne ţinem respiraţia.

– Cum dragă, n-ai văzut? Sunt jumate groase şi jumate subţiri! Aşaaaaaa, ca la veveriţă!

veverita1

După răspunsul asta, şi eu, şi Ramona ne prăbuşim de râs. Câte sprâncene are veveriţa?! Iar comparaţia cotoroanţei cu o veveriţă…! Hohotim pe înfundate. Ne potolim după 2-3 minute. Din când în când, ne reapucă cu sughiţuri. Mă strădui să nu-mi mişc mâinile, însă Ramona stăpâneşte cu greu pensula cu ojă roşie:

– Mândro! Ai grijă şi râzi şi tu între două degete că mă dai cu roşul ăla până la cot!

*******

Săptămâna trecută vorbeam la telefon, pe hol instituţie, cu o prietenă. Taman ce-i spuneam, sincer şi hotărât, că nu-mi mai trebuiesc nici genţi şi nici pantofi, ba chiar argumentam trecând în revistă pe întregul şi tot arsenalul pe care, indignată, îl acuzam că mă dă afară din casă. Dacă nu întreaga populaţie mixtă de pantoafe şi genţi, atunci Manolo! Vorbind io aşa, îmi văd 2 pâlcuri de colege, a câte 2 şi câte 3, cum, încolonate intrau la Bibliotecă. Închid telefonul şi fiindcă nu le-am bănuit pe niciuna că-ntr-o zi de marţi le apucă subit, brusc şi ferm cititul, le urmez şi io mustind a curiozitate. Deschid uşa şi …

Sigur că da, abia am reuşit să mă stăpânesc la o singură pereche de pantofi din cele 30 de modele desfăşurate fără nicio neruşinare! Nu de alta, dar tot n-aveam nevoie!

crazy me

Acropole

…Oraşul de sus.

Sunt mii de pagini de carte, sunt mii de site-uri despre Acropole. Înşir doar trăirile mele, bucuriile mele şi mai ales, recunoştinţa mea pentru că am fost, pentru că mi s-a dat.

Am călătorit mult, cu părinţii mei, încă de la vârsta de 8 ani. Am avut ocazia ajung în Italia şi în alte ţări şi să văd rămăşiţele civilizaţiilor romane şi greceşti. În Grecia, în aceea perioadă, am poposit doar 5 ore, între 2 avioane. O cursă contra cronometru din care nu-mi aduc aminte mare lucru. După atâta vreme, m-am reîntors.
Din vale răsăreau câteva coloane. De la depărtare, privind rampa care trebuia urcată, îmi părea mai impresionant urcuşul decât coloanele din vârful dealului. Nu ştiu când am urcat, drumul şerpuit plin cu  vestigii, teatrul mi-au captat atenţia. Amfiteatrul, şi mai ales gradul lui de păstrare şi refacere, a fost primul semnal de interes pe care l-am perceput ca fiind mai mult decât o simplă bifare a unui obiectiv turistic. Am numărat peste 15 fotografii pe care i le-am făcut numai lui. Mi-ar fi plăcut să avem acces, să ne putem aşeza pe băncile circulare refăcute de marmură. M-am imaginat stând în faţa peretelui frontal şi privind cerul prin arcadele generoase… A fost începutul unei experienţe unice pe care niciun moment n-am bănuit că o să aibă un impact de puternic asupra mea.

Am urcat, în grabă, înaintea tuturor. Am întors capul la dreapta. Copleşitoarea imagine, la care nu mă aşteptasem absolut deloc,  m-a amuţit. Eram în faţa intrării numită Propylaea. Îmi depăşise orice aşteptare. Ruinele pe care le aveam în minte, nu se potriveau deloc cu imensitatea şi măreţia pe care le aveam în faţa ochilor. Apoi, au urmat toate celelalte : colonadele, monumentul lui Agrippa, templele, ErehtionulParthenon-ul .

Cartea albă, cartonată, a Legendelor Olimpului deschisă de copilul de 8 ani. Bucuria, savoarea şi vraja cu care i-am parcurs paginile poveştilor, curiozitatea pentru detalii şi încântarea cu care i-am privit desenele frescelor şi ale statuilor, misterul şi misticismul zeilor. Pe toate mi le-a reamintit într-un minut şi le-am retrăit pe tot parcursul vizionării. Legendele Olimpului citite cândva nu mai erau deloc legende şi poveşti ci o realitate vie şi magnifică.
Mă bucur că mi s-a dat să fi ajuns acolo şi eu.