…într-o seară.

Lumina pe-nserate, galben de toamnă, aşezare pe colţ, trei ferestre cucuiete la mansardă, rotundă ca o portocală, toate astea au făcut-o, în ochii mei, de poveste. M-a mirat prezenţa ei, nevăzută, neobservată de mine de atâta timp, pentru că în zidurile ei e dăltuită vremea veşniciei. Am rămas cu ochii la ea, între mirare şi bucurie. O casă frumoasă la un nod de drumuri. O casă de poveste care revarsă poveşti.

Mă întorc spre fiinţa care mă însoţeşte la o plimbare. Ea însăşi îmi spune o poveste. A unei Doamne care n-ar fi trebuit să fie mereu o doamnă. A unui OM cu demnitate şi cuvânt respectat care n-ar fi trebuit să se lege atât de mult de principii în lumea asta a non valorii presărată cu minciuni şi înşelătorii ancestrale. Un Om cu principii rămâne, indubitabil, singur. Ca ea.

Îi arăt casa. Frumoasă dar tristă. Trainică dar fără să mai fie „vie”. Cei ce-au locuit-o poate i-au dat strălucire cândva, alţii, acum, o tratează ca pe un bun funcţional. Au făcut din ea, pe rând, palat sau (aproape)ruină. Faţada ştearsă, gardul şui, ferestrele neîngrijite, tabla acoperişului ici-colo ruginită, ţin doar dezinteresul sau neputinţa proprietarului. Proprietar care mai mult ca sigur se mândreşte cu ea. Prin ea îl face valoros, cu ea a fost scos din mulţime.

Dincolo de aspect, însă, stau propriile cărămizi. Temeinic încastrate în mortarul temeliei. Doar buldozărul sau Pământul puternic cutremurător , o vor răpune grămadă.
Înţelege târziu că e ca şi casa de peste drum, că n-a avut proprietarul potrivit. C-a locuit-o cineva nemeritând-o întru onestitatea ei.

Toţi suntem ca o casă. Faţadele şi interiorul sufletului ţin (şi)de cei ce ne locuiesc. Ne facem treaba pentru care am fost zămisliţi. Destinul fiecaruia în frunte ne e scris. El iese din noi, fie prin tencuiala jilavă şi scorojită, fie prin varul proaspăt. Diferenţa o fac cei care ne însoţesc care ne pot trece existenţa prin tenebrele chinului sau bucuria vieţii. Disperarea deznădejdii din care să se nască ceea ce inevitabil suntem sau din strălucirea fiinţei să fim, lin, ceea ce nici nu am gândit vreodată că putem să fim.

Împlinirea umană nu are nicio legătură cu resemnarea existenţială trecută, cum nici amăreala convieţuirii cu obţinerea a ceea ce ne-am dorit. Chiar împăcaţi cu noi înşine nu putem aboli negura trecutului cum nici posesiunea de bunuri materiale nu poate cauza liniştea sufletului. Amândouă, însă, se desprind din ceea ce facem şi mai ales cum facem. Plătim un preţ chiar dacă nu-l recunoaştem sau nu-l declarăm. De cele mai multe ori ne ia o viaţă ca să înţelegem că am plătit cu propria viaţă scursă în sensul invers al  strălucitoarei distingeri.

Răspunsul fiecaruia din noi îl găsim în orice oglindă privită cu onestitate. Dacă o avem şi suntem capabili s-o înfruntăm.