Mâna care împinge

…leagănul destinului tău.

Gratitudinea şi smerenia sunt modul
prin care ajungi nu te strângă caracterul.

Toţi am avut experienţe. Şi, probabil, multe nu au fost cum ne-am dorit. Cum, la fel de multe persoane au venit şi plecat din viaţa noastră. Pe care le-am iubit, pe care nu le-am iubit. Poate chiar le-am urât, dacă în suflete ni s-a strecurat fiara.

Îmi aduc aminte, sunt vreo 40 de ani de atunci, de ceva care, la vârsta aia fragedă, m-a făcut să-mi strâng pumnii micuţi şi să-mi jur în gând că eu, EU, niciodată n-am să fac aşa ceva!
Mult mai târziu aveam să iau aminte, într-o conjunctură asemănătoare, că, da, eu, chiar EU, făcusem la fel.
A fost momentul – primul- în care m-am tras de mânecă şi m-am privit, izbindu-mă îndurerată de oglinda mentală în care mi se reflecta exact imaginea pe care antipatizasem.

Oooo, cât a durut!!!! Cât am suferit! Şi, cel mai mult m-a durut că am judecat fără să vreau să înţeleg, orbeşte, prosteşte, numai fiindcă nu mi-a convenit în acel moment. Numai fiindcă m-am simţit neîndreptăţită să am parte de acel gest. Şi, pentru că aveam pretenţia că pot fi onestă faţa de mine, a durut rău, rău, rău că m-a pus singură în faţa faptului de a face şi a nu-mi ţine o promisiune faţă de mine.

De atunci, strâng din pumnii care au crescut între timp. Dar nu de obidă şi nici de neputinţă. Ci cu amar. Pentru propriul control, pentru a-mi forţa mintea să fac altceva, altcumva decât au făcut alţii şi mie nu mi-a plăcut. Să-mi demonstrez mie, cea mai aproape şi mai cunoascătoare de mine, că sunt şi pot altfel. Să dorm liniştită iar conştiinţa mea să-mi aducă visele frumoase în realul vieţii. Să pot să trăiesc cu mine înainte de a trăi cu alţii.

Rezumând mica mea povestioară, am înţeles că trebuie să parcurg mai întâi drumul umilinţei proprii ca să înţeleg de ce şi ce nu mi-a plăcut. Ca să înţeleg ce te determină să faci sau să spui lucruri care provoacă durerea altora, că trebuie nu să nu-mi doresc să ajung ca altcineva sau cum îmi spune altcineva ci să nu mă las biruită de dorinţa de a demonstra altcuiva, să-mi urmez inima fără ca ea să fie ciuntită de întâmplările urâte şi păţite ale parcursului meu prin noianul vieţii.
Cât, cât de departe poţi să fugi de tine însuţi?
Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat e că nu există suficient de departe ca să fugi de tine însuţi.

Am înţeles că dezaprobarea organică faţă de o vorbă rea sau fapt reprobabil vor creşte în mine, în timp, acelaşi tip de monstru. Am înţeles că ura e laşitatea inconştientului în faţa iubirii, este modul de a manifesta neputinţa, frustrarea, teama şi, şi cel mai rău, neasumarea. E ca şi cum ai da peste mâna Lui ca să fii doar tu mâna care împinge destinul…

Şi cu cât voi urî mai mult, cu cât voi blama mai tare, cu atât apele oglinzii  proprii se vor tulbura în ceea ce nu-mi doresc şi voi ajunge exact ceea ce mi s-a spus. Fiindcă acolo în tine ceva ştia că în vorbele ce nu au convenit şi au durut era şi este un sâmburele de adevăr. Era compromisul cu care nu te împăcai nici tu.

Probabil că psihologic există o explicaţie. Cum la fel de probabil e ca altcineva să vadă mai repede sensul spre care mă îndrept.

Eu doar susţin că ura şi neonestitatea faţă de sine te îndrumă exact spre ceea ce condamni. Când vanitatea, proprie sau meschin întreţinută de alt sine egoist, te acoperă, în urma ta nu mai rămâne praf de stele ci doar colb de glod.

 

Să te plimbi

…cu cireşul în mână…

Ajungem, după diferite şi strict necesare casei şi grădinuţei, prin Dedeman. Toţi trei, care cum şi-au pus piciorul în magazin, s-au şi răspândit total diferit, adică care-încotro. Io, aţă, ghem şi scul, către sector Grădină. Ceilalţi habar n-am pe unde şi-au plimbat ochii, cert e, purtătoare de coş fiind, ne mai întâlneam la intersecţii, unde, aruncau fiecare în coş, ce nu-i lăsase inima să lase pe raft: un şpiral, o pompă, un ghiveci găsit pe alte stative.

Undeva pe bulevardul dintre Grădină şi Curte, ne intersectăm toţi trei. Manolul cu mâna plină de un vermorel, eu cu mâna strânsă în jurul unui cireş cu moţ de 3 frunzuliţe.

– Ce-i ăla?

– Un cireş!

– Unde-l pui? Parcă ai mai avut şi nu i-a mers.

– Da, mai încerc o dată!

– Şi, unde zici că-l mai pui?!

– N-am nici cea mai mică idee! şi nu glumesc. Dar nici nu-mi vine să-l las acolo. Cochetez, în gând, cu ideea care-i repungă Manolului: pom fructifer, în mână şi esenţă de pietros, la ghiveci!

Ajungem acasă. Mai întâi, pun pergolele care pe unde mai lipseau. Pe urmă, clematitele care din una cumpărată, s-au făcut 3 achiziţionate. Ajung şi la nişte bulbi de oareşce, îi înfig în hârdaie, peste alţi bulbi pe care i-am găsit ascunşi în pământ şi de care am uitat- cu desăvârşire- că i-am plantat. Apoi…ei da, un butuc de viţă- de -vie. Iau grădina la cercetat. Acolo, nu. Acolo, nici atât! Îmi aduc aminte de locul lăsat gol de o clematită pe care am pierdut-o din lipsă de lumină, din cauză de tei netăiat la timp, care tei, acum e ciumpăvit de vecinul. E taman bun locul. Manolu se oferă să sape el. Nici vorbă! Nu dau eu sapa din mână! îi zic. Aşa că purced, cu speranţă şi dragoste multă: gropă, apă multă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc. Udat din belşug.

– Şi, cireşul? îl aud pe Manolu din spate. Unde-l pui?! şi are dreptate.

– Nu ştiu.

Iau cireşul- a doua oară- în mână. Şi-l plimb. De la un capăt în altul al grădinuţei. În cealaltă mână, cazmaua.

– Unde te duci cu el, vezi pe unde sapi, poate îmi tai şi firele de curent!

Evident, toate locurile goale sunt deasupra traseului de cablu de curent al piticilor de gradină. La a 3-a plimbare de-a lungul şi de-a latul grădinuţei, efectuată în nici 3 minute ţinând cont că-i 2/7 m, cedez în căutare de loc disponibil, dar cu gândul nerostit, la ghivecele din spatele curţii.

– Nu ştiu unde să-l pun! Nu găsesc niciun loc liber…zic dezamăgită cu glas sfârşit şi privesc cu neţărmuită candoare cireşul mititel.

Pe Manolu îl apucă mila şi de mine, şi de cireş. La urma urmei, amândoi – şi io, şi cireşul fără nicio vină- suntem în grădina lui…şi, de la înălţimea lui şi pe verticală şi cerebrală, începe să cerceteze şi el grădinuţa. Io după el, cu tot cu cireş.

– Uite aici! şi-mi arată un locuşor undeva practic anul trecut era un trandafir de ghiveci şi la fel de  practic, acum, era doar un băţ uscat. Mi se luminează faţa. Are dreptate. Acolo!

Îmi întorc ochii strălucitori de fericire spre Manolu. El se mai oferă încă o dată să mă ajute, eu mă reped uliu, cu tot cu cireşul într-o mână şi cazmaua în cealaltă, fix către locul arătat. Nu stau nicio secundă pe gânduri şi reiau procesul de la butuc: groapa săpată, apă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc.

Mă uit mândră la cireş, mă uit stea la Manolu care vine c-o sârmuliţă şi ancorează cireşul de gard. Radiez de bucurie! Bine e să ai un Manol la casa ta! Chestiune pe care i-o şi impărtăşesc.

ciresul nostru

Şi-am încălecat pe-o şea(mătură!) şi v-am spus povestea cireşului aşa! Acum fug la udat cireşul şi butucul şi rugat la ele şi la El să se prindă că taaaare dragi îmi mai sunt!

O mână spală pe alta

…şi amândouă te „fak” de nu te vezi.

Din ciclul „eu nu sunt aşa„.

Cam aşa se definesc zilele noastre. Şi ce-a fost odată nimic nu se (mai)aseamănă. Când o mână spăla pe alta şi amândouă obrazul.
Mă uit în jurul meu. Nu, nu la televizor, nu e nevoie, se întâmplă în real, lângă mine, cu oameni cunoscuţi. Disperarea pune gherele reci pe caractere. Dacă n-au fost decât himere, atunci se înfrăţesc cu disperarea şi nasc mizeria umană. Dacă sunt şi au fost vreodată, atunci disperarea îi frânge ca pe surcelele uscate. Toată lumea vrea să scape de tăvălugul care nu mai ţine cont de nimic. Totul tinde spre blocaj.

Dau ochii roată. Şi iarăşi am aceea stare ca şi cum aş urmări un film când cu încetinitorul, când într-un ritm alert. Privesc cum ştrengăria a fost înlocuită de şmecherie vulgară/păcătoasă/infracţională. Cu chip candid şi zâmbet cald, oamenii se fak unul pe altul. Pe rând, cu răbdare, se pândesc. Ce pare bunăvoinţă sau renunţare e doar calcul. Rece, cinic, mercantil. Pândind momentul propice, exploatând sensibilităţi sau vulnerabilităţi, ca nişte prădători aşteaptă victima.

Relaţiile umane, interumane s-au modificat drastic. Extremismul a pus amprenta pe noi. Totul sau nimic. Mort sau viu. Eu sau alţii(ceilalţi). Niciun sentiment nu mai este atât de profund cât să atenueze latura animalică, fiara din noi. Niciun an de civilizaţie, niciun act de cultura, niciun snop de reguli de orice fel câte au curs de-a lungul istoriei n-au reuşit să înăbuşe fiara care astăzi se înalţă, azi mai abitir ca ieri,  în noi.

Privesc un răsărit. E cald, fierbinte, portocaliu. Ar fi trebuit să-mi placă. Dar azi mi se pare oglinda celui de pe Pământ. Prea sângeriu.

Copyright: www.LuchianComsa.ro