..şi alta cu acelaşi stil.

Intru în coafor pentru o manichiură. Mă întâmpină, cu zâmbetul profesionist şi întrebarea&completarea standard şi idem, manichiurista :

– Ce mai faceţi doamnă? Nu v-am mai văzut demult!

Bag şi io un zâmbet, nici vinovat, nici superior. „Bine, mulţumesc!” îi răspund.

La 2 paşi, pe o canapeluţă cochetă, o doamnă în vârstă ce ţinea capul aplecat spre în jos. Aşa cum stătea, puteam să jur că-i stăpână lui Tweety! Când a ridicat capul, după privirea glacială şi albastră, din bunătatea bunicuţei lui Tweety, nu mai rămasese nimic!

Am trecut şi mi-am văzut de ale mele, m-am aşezat cuminte pe scăunel, în faţa manichiuristei. Începuserăm o conversaţie convenţională şi banală despre vreme şi cum trece ea. Niciuna dintre noi nu se dădea în bărci şi dorinţe de vorbe. Dincolo de peretele de rigips subţire şi neterminat până la înălţimea tavanului, se auzea clar şi răspicat fiecare vorbă a doamnei, lansată în recuperarea nepovestitelor poveşti din viaţa personală. Cu 2-3 fraze pentru fiecare, şi-a tocat, pe rând, bărbatul, nurorile, cuscrii şi a terminat apoteotic cu vecinii de pe scară.
Normal, ea NU. Ea nu face d-astea. De niciunele. Ne bufneşte râsul. Pe mine şi pe Ramona.

– E clientă curentă? întreb şi io într-o doară. Ramona dă din cap între afirmaţie şi „vai de capul nostru”. „Ce-i face?” o întreb şoptit. „O pensează şi-i vopseşte sprâncenele” mimează Ramona răspunsul.

– Auzi, se aude strident intrigată vocea, sper că ai văzut cum am eu sprâncenele, da? Că sunt deosebite!

– Cum adică, doamnă?

Ciulim urechile şi ne ţinem respiraţia.

– Cum dragă, n-ai văzut? Sunt jumate groase şi jumate subţiri! Aşaaaaaa, ca la veveriţă!

După răspunsul asta, şi eu, şi Ramona ne prăbuşim de râs. Câte sprâncene are veveriţa?! Iar comparaţia cotoroanţei cu o veveriţă…! Hohotim pe înfundate. Ne potolim după 2-3 minute. Din când în când, ne reapucă cu sughiţuri. Mă strădui să nu-mi mişc mâinile, însă Ramona stăpâneşte cu greu pensula cu ojă roşie:

– Mândro! Ai grijă şi râzi şi tu între două degete că mă dai cu roşul ăla până la cot!

*******

Săptămâna trecută vorbeam la telefon, pe hol instituţie, cu o prietenă. Taman ce-i spuneam, sincer şi hotărât, că nu-mi mai trebuiesc nici genţi şi nici pantofi, ba chiar argumentam trecând în revistă pe întregul şi tot arsenalul pe care, indignată, îl acuzam că mă dă afară din casă. Dacă nu întreaga populaţie mixtă de pantoafe şi genţi, atunci Manolo! Vorbind io aşa, îmi văd 2 pâlcuri de colege, a câte 2 şi câte 3, cum, încolonate intrau la Bibliotecă. Închid telefonul şi fiindcă nu le-am bănuit pe niciuna că-ntr-o zi de marţi le apucă subit, brusc şi ferm cititul, le urmez şi io mustind a curiozitate. Deschid uşa şi …

Sigur că da, abia am reuşit să mă stăpânesc la o singură pereche de pantofi din cele 30 de modele desfăşurate fără nicio neruşinare! Nu de alta, dar tot n-aveam nevoie!