…mitică foc!

După 6 luni de șoc emoțional, preocupări, stres, nervi și altele în același registru care au fost mai multe decât alea din registrul celălalt, a venit și vremea revendicărilor.
Nu, nu-mi mărește salariu și nici nu avansez la job.

Să tot fie vreo săptămână, aproape două, de când m-au ciupit de burtă niște animale mici și rele. Că așa am crezut și nici că le-am băgat în seamă. Era într-un fel curios, e drept, că de mâncat ca orice ciupitură, nu băgasem de seamă că mă scarpin ca maimuța. Cu oareșce curiozitate, totuși la vremea primei vizualizări, timid ca să nu le deranjez, pe principiul dacă tace, n-o întreba la vorbă, am încercat să văd dacă…Da, da, erau avide de scărpinat. Deci mușcături, zic. M-am liniștit și am înjurat cu năduf familiile Culicidae&Arahnide.  Le-am dat cu niscai sare, am strâns din dinți și le-am suportat cu stoicism vreo juma′ de ceas cât să le treacă furia.

După vreo 3 zile am constatat că, nu numai că erau bine mersi și se îngrășaseră de le crescuse diametrul. dar făcuseră și pui. Mici și roz.
Tanana!
Lupă, cercetări, alea alea, și-mi aduc aminte cum mai arată o afecțiune d-a mea veche de când eram la mama fată și căpătată tot la necaz. La vremea aceea eram mândră, că era o formă foarte rară, cam 1 la 5 mil de omușori. Deh, vorba ai:
– Ai ciuperci în casă?
– Cum să nu! Două pe peretele de la baie și una uite aici, pe mâna dreaptă!

În ogradă nu îmi lipsesc diferite, le țin pe toate la loc ferit de copii și oameni sinucigași, fapt pentru care pun mâna pe un tub, nu prea plin, citesc pe el, ajung la concluzia că e bun și-l trec la ritualul de seară, după periuța de dinți și înainte de cremuitul pe față.
4 zile la rând. Văd că nu le place că încep să-și facă gura pungă. Aha, la′s că vă mai iau!

Azi, intru în farmacie.

– Micodermin aveți?

– Ce e ăla?

Zâmbesc și mă gândesc că-i nouă în farmacie, dar parcă totuși n-o arăta fața.

– Un unguent, zic.

– Nu-l găsesc, stați să mă uit pe net, zice ea amabilă.

Nu′ș ce vede acolo dar eu gândeam că dacă nu-l are măcar vede substanța activă și-mi recomandă ea ce are.

– Nu-l avem. Apoi face o pauză de 30 de secunde și zice:

– Sigur nu-i de uz veterinar?

 Mă ia prin surprindere și neg vehement gândind în perspectivă.

– Nuuuuu. Eh, zic eu înțelegătoare, nu-l aveți, nu-l aveți. Lăsați că-l mai caut. Și plec repejor.

Pe drum, mă cuprinde neliniștea. Ajung la calculator și io. Gugălesc, că tubul era prea departe de mine.

Dă pisici, e! Dă pisici!

De 4 zile mă ung cu el… Mă hotăresc să-i dau înainte că văd tot își face treaba…
Și am speranța, că la sfârșit, poate doar oi toarce și nu și miauna, că de călduri nu mai poate fi vorba! 😀