Piesele de puzzle

…ale vieţii.

Suntem noi. Oamenii. Ne îmbinăm pentru a face imaginea. Un puzzle imens cât harta vieţii fiecăruia dintre noi. Piese de colţuri, piese de margini, piese de mijloc. După inima noastră, după abilităţile noastre, după necesităţile noastre, după conştiinţă, după caracter. Ne căutăm locul, ca să ne aşezăm în rândul nostru, să ne îmbinăm armonios, să facem legăturile pe care să le putem duce. O mână nevăzută ne aşează. O imagine ideală îmbie mâna.

Viaţa nu-i nici perfectă, nici idilică şi nici ideală, însă. Noţiunile astea nu se regăsesc în trai. Pentru că nu le are. Are doar pulsul experienţelor. Experienţe de piese (puse la)colţ, (puse la) margine, (puse la) mijloc. Fără formă regulată.

Fiecare cu rolul nostru. Eterogeni, suntem funcţionali, suntem necesari. Facem cu toţii „the big pictures”.
A cuplului, a fiecărei zile, a fiecărei întâmplări „întâmplătoare”, a întregii vieţi. Poveşti.

Nimerim, uneori, în bucăţi de puzzle-uri unde rostul nostru nu se potriveşte cu rostul laturilor noastre. Unde, fără să fie paradoxal, îmbinările nu ni sunt luate în seamă. Nu suntem din aceea poveste. Suntem puşi pe margine ori colţ, în mod repetat, frustrant şi obositor să tot privim. Putem susţine dar tânjim, în ne-dreptatea golurilor sau a protuberanţelor noastre. Capacităţi şi aptitudini. Care suferă de nefuncţionalitate. Îl ştim pe „mai departe” al poveştii. Nimerim în bucăţica de puzzle ce nu ni se potriveşte, unde celelalte piesele nu au nevoie de noi aşa cum credem noi că ar trebui să fie. Şi ca să nu ne pierdem în inutilitate, ne retragem uşor şi ne amestecăm în mulţimea restului.

Alteori nimerim în centrul imaginii. Şi oricât am pivota în jurul axului nostru, nu ne potrivim, pentru că nu am reuşit ori nu am fost construiţi să avem capabilităţile sau abilităţile de a ne integra în povestea restului de piese. Intr-o imagine mult prea „mare” ne pierdem.

Suntem piese de puzzle. Rotindu-ne, facem cerc. Unde nu (mai)contează raza. Nici n-avem nevoie de ea. Suntem piese de puzzle utile într-o poveste.
Şi, povestea se schimbă mereu.  Dar să căutăm să nimerim în povestea noastră. Unde contăm. Unde nu ne „rupem” proeminenţele şi să nu ne „vidăm” golurile noastre. Ar trebui să înţelegem că nu din toate poveştile facem parte.
Că unele „ne strâng” şi ne fac inutili, altele ni sunt „mari” şi ne fac neidentificabili.

 

Latura întunecată

…a fiecăruia dintre noi.

“Am toate defectele celorlalţi şi, totuşi,
tot ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.”
Emil Cioran

Nu ne place să ne recunoaştem şi latura întunecată. O ştim, o vedem manifestându-se, dar vina ei o poartă conjuncturile. Un istoric al experienţelor, o saturaţie a nemulţumirilor, o idealizare a lumii în care trăim, implicit o idealizare a noastră pentru a plăcea, a face parte din lume, grup, pereche.

Se spune că nu cunoşti un om decât după ce-ai mâncat un sac de sare cu el. Adică experienţa proprie alături de un om, în timp suficient de lung, te poate face să-l înţelegi şi să-l cunoşti. În latura negativă căci numai ea este cea care se ascunde. De aici şi multele neînţelegeri/despărţiri/divorţuri. Noi nu plecăm la drumul vieţii în doi de la acceptarea celuilalt în varianta întunecată  ca act de încredere ci de la varianta cosmetizată dată de sentimentul de iubire a ceea ce dorim să vedem şi nicidecum a ceea ce ştim sau am fost avizaţi.

„N-am avut încotro. Nu mi-a plăcut niciodată dar am făcut/am participat/ am zis. Nu m-a lăsat, nu am putut. Se poate şi fără mine(ajutor). Nu e vina mea. E din cauză că…./ a lui/ a ei/ a ta/ a lor” etc.
Lansăm voit iluzia şi impresia de oameni buni. Fiindcă, cel mai adesea, ne ascundem sub sintagma „eu sunt moral şi/sau credincios şi mă înfrânez/abţin/stăpânesc să fac aşa”. Cu alte cuvinte, pornind din noi punem o stavilă la ceea ce ne e ruşine, frică, etc.
Din aceste cauze ascundem sub preşul conştiinţei ceea ce nu trebuie să vadă mediul. Şi naştem cu fiecare respiraţie minciuna. Minciună faţă de noi înşine, minciuna faţa de toţi. Dar cum ea e omenească, ne-o iertăm în numele supravieţuirii.  Ceea ce n-are nicio legătură cu recunoaşterea vinei şi însumat cu asumarea ei.

Adevărul este noi alegem. În fiecare minut, în fiecare secundă. Utilizăm principiile după cum bate vântul. „Nu se face” poziţionat în contextul cel mai favorabil nouă. Ceea ce nu se aplică şi nu este valabil, în următorul context. Duali, duplicitari, meschini asemuim acest fel de a fi cu principiile(pe care le alegem noi) si nu acţionăm nicio secundă pentru a ocroti valorile general umane(pe care nu putem să le schimbăm după bunul plac).

Şi atunci, acolo unde acceptare nu mai e, nimic nu mai rămâne. De ceea ce ne e frică tot nu scăpăm.

Din câte am văzut/trăit/citit şi simţit pe propria-mi piele, am adunat câteva gânduri:

Centrii Universului

…cei dintre noi.

Da, sunt destui.

Sunt cei pe care nimic nu-i ajunge. Ei nu rezolvă o problemă, nu au o soluţie de moment, ci au soluţia perfectă indiferent de repercusiuni. Nu contează dezastrul de după, contradicţiile soluţiei, oportunismul soluţiei şi da, chiar măgăria soluţiei. Odată aduşi în faţa grozăviilor sunt în stare să le demonteze cu minimul de argumente, să le minimalizeze efectele dezastroase în ochii celorlalţi, vocalizând dramatic şi agresiv să translateze propria vinovăţie a necuprinsului întregului context către cei care trebuie să se descurce în hâţişul produs. Pentru că, în capul lor, aplicanţii sunt vinovaţi de incapabilitatea de a urma un drum deschis de ei, Centrii Universului.
Cel cu ciulini ce dă în râpă.

Tot din această categorie sunt cei care nu-şi cunosc şi implicit, nu-şi recunosc limitele. Cu urechile larg deschise numai când laudele le zgârie scăriţa interioară şi le umflă orgoliul. Odată ce vanitatea şi-a făcut casă şi masă la ei în suflet, uşa lor nu se mai deschide decât celor cu limba lungă şi mieroasă. Pe care îi dispreţuieşte sincer, îi critică şi îi desconsideră cu toată ura de care sunt capabili, la fel cum fac şi cu toţi ceilalţi. De fapt, Ei sunt totul şi prin nemărginata lor mărinimie, ceilalţi doar sateliţii lor.
Ascunşi sub falsa modestie, ţanţoşi precum cocoşii ce stârnesc praful uliţii, mânaţi de aspiraţii cât se poate de himerice, fac ca orice aducere cu picioarele pe pământul realităţii să aibă parte de-o replică, care sub cuvinte binevoitoare, colcăie râca, resentimentul şi jignirea.

Şi nu în ultimul rând, Centrii Universului care nu fac niciodată ceva prost, ceva rău, ceva greşit. Nu e vina lor nici dacă sunt prinşi cu „raţa-n gură” şi aia e jumulită. Cineva le-a jumulit-o şi le-a pus-o lor pe bolta palatină. Neînvăţaţi când sunt mici că lucrurile nu „se sparg”, nu „se strică”. Că „cineva-ul” există şi se numeşte: eu.
Lipsiţi de orice formă de asumare a responsabilităţii, de orice urmă de conştiinţă, de orice valoare morală dau vina pe toţi şi pe toate, aşa cum se ştie, viaţa e greu şi lumea e rea.

Centrii Universului pietrele neşlefuite şi cu vârfuri ascuţite ce se se rostogolesc printre şi pe noi.