Ceva nou, ceva vechi

…ceva albastru, ceva de împrumut.

Sau cum ar zice englezul, mai pe lung, clar şi larg:
„Something old, something new, something borrowed, something blue, and a silver sixpence in her shoe”
Ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru şi, mai rar, o moneda de argint în pantof.

Şi dacă pentru în Anglia acestea sunt tradiţii încă din epoca Victoriană, pentru epoca noastră, în cu totul alt segment- pe principiul „unde dai şi unde crapă!”, începe să fie un obicei.

Un amic spunea zilele trecute că azi ceea ce ucide educaţia este creativitatea. Ceea ce nu e deloc departe de adevăr.
Pentru că de ceva vreme tot răsfoiesc diverse, am observat că de fapt nu creativitatea în sine este problema ci faptul că din ce în ce mai mulţi nu cunosc limita dintre creativitate şi denaturare. Să continui povestea e una, să schimbi povestea cu tot cu sensul ei, e alta. Că doar şi lupii sunt mâncaţi de Scufiţele Roşii! Cele de pe tocuri!
Cel mai la îndemână exemplu este nebunia reclamelor tivi care modifică poveştile până ce praful şi pulberea se va aşterne peste cele autentice. Mimeticii au dus-o şi mai departe.

Se căsătoreşte roaba ta Cartea cu robul tău Publicul.

Şi aşa am ajuns la segmentul în care cu ” ceva nou, ceva vechi şi ceva de împrumut” se scrie o carte, după următoarea reţetă:

Ceva vechi:

Ceva ceea ce ai scris/spus deja. Al tău sau al altuia. Oriunde, fiindcă la multitudinea de posibilităţi din ziua de azi, nu e deloc greu. Lumea virtuală cu toate laturile ei- blog, tweeter, reţele de socializare- este la îndemâna aproape oricui. Totul e ai WI-fi şi să fii cât mai vizibil. Şi dacă tot le-a plăcut celor care te-au like-uit, atunci merită din plin să fie şi pe bani, adică într-o carte. Este emblematic să te autocitezi, şi dacă tu nu te admiri, atunci cine?!
De 100 de ori acelaşi lucru, cu atât mai bine. Până pricepe toată lumea, desigur, până acolo în spate în fund la taxatoare, care aplaudă dar se vede că nu şi pricepe.

Un banc spus ieri de prietena mea Magda este edificator:
„De câţi narcisişti e nevoie să schimbi un bec? De unul singur, că Pământul şi întreaga Galaxie se învârte în jurul lui!”

Ceva nou

La capitolul ăsta nu trebuie să te străduieşti prea mult. Ceva nou mereu o să fie coperta. Cineva tot face o poză, un desen, o pictură. Are balta peşte. Şi drepturi de autor.

Ceva împrumutat

Când ai atâtea surse de inspiraţie, altele decât cele clasice şi de acum învechitele: luna, soarele, răsăritul şi apusul, dragostea şi trăirea, ei bine, îţi este la îndemână să graseiezi pe orice subiect. Nu contează dacă i se vede coada „r-ului” ieşind dintr-un proverb, banc sau o caricatură Matty, principalul e să fii „creativ”. Poanta finală e bună, are succesul garantat şi se potriveşte la orice inepţie. Proprie sau auxiliară.
Faţă de tradiţia Victoriană care spune că trebuie înapoiat obiectul împrumutat, în cazul cărţilor, odată ieşite de sub tipar, poartă în el „împrumutul” înclusiv la plătitor care e lovit de râvnă să recitească ceea ce ori ştia deja, ori jinduia după oarece plagiări.

Ceva albastru

Ceva albastră devine situaţia, încet, încet şi sigur. Poartă zâmbetul fericirii şi chipul aroganţei a apei de ploaie.

O moneda de argint in pantof

Ca în realitate, acest obicei a început să dispară. Sixpence a devenit un fel de doibani. Că era incomod pentru mireasă, spune una lume, eu cred, însă, că bunăstarea nu se construieşte în pantof. Poate să fie el şi de cleştar când ai asemenea apucături, n-ai cum să calci cu prestanţa unui autor de operă literară ci doar ce înalţi praful uliţei ca şi pintenii cocoşului. Ăla care oricum a ajuns în oală.
Oala gospodinei.

Ps. Să mă apuc să scriu o carte, două, nouă? 😀

Când numai timpul

…poate explica.


Când numai timpul

Nimic nou, nimic vechi. Toate s-au petrecut şi înaintea noastră ca entităţi inviduale. Adică şi altora. Care au lăsat o urmă a experienţelor lor. Când le vine timpul, le aflăm de ce au fost aşa şi nu altfel şi noi pe cele din viaţa noastră. Când suntem pregătiţi să aflăm ca să pricepem. Şi nu, în colaps, nu demnitatea ne-o pierdem printr-o scăpare de clipă ci dârzenia cu care am fost învăţaţi în noi înşine să ne-o aflăm şi cu care, pompos, am defilat ani de-a rândul. Care se frânge şi te îngenunchează.

Dar ne ridicăm. Mereu ne ridicăm. Pentru că demnitatea ca şi bunătatea, atunci când există, când ne-am născut cu ele, revin. În forţă. Ne pun pe picioare şi mai ales în picioare. Vertical. Aşa cum ne-a adus barza(sâc! 😀 ) şi cum a vrut Dumnezeu să ne facă!