Când lămâi

…când direct sweet lemonade.

Într-o zi mohorâtă. Şi la propriu dar cel mai mult, la figurat.

– Bună ziua, dau şi eu uşor surprinsă că biroul are un personaj nou. Aşa cum stătea cu spatele la uşă, nu l-am recunoscut din prima.

Mi se răspunde şi bărbatul se întoarce către direcţia din care veneam. Îl recunosc. Cu coada ochiului admir, distincţia, prestanţa, eleganţa. 5 zeci şi ceva de ani. Lângă scaun o servietă de piele maro, aproape nouă, împunătoare, de funcţie de vârf. Nici să dau înainte nu-mi vine, nici s-o zbughesc pe uşă nu-mi place ideea. Îmi fac socoteala pentru 5 minute de staţionare ca mai apoi să dispar graţios din peisaj. Ceilalţi colegi deja antamaţi în discuţii cu personajul îşi continuă conversaţia. Mă aşez pe unul din scaune. Cel de lângă mine mă întreabă dacă-l cunosc pe musafir probabil, ca sigur, să ne facă cunoştinţă. Mă eschivez de la intenţia colegului dând din mână “las-o aşa” şi cu un răspuns aproape şoptit:

– Sigur că da!

Cum să nu-l cunosc?! Ne-a făcut mai multe vizite de-a lungul timpului, l-am văzut de la prezidiu vorbind, îmi aduc aminte foarte bine de deciziile bune care au mai schimbat şi urnit pe ici pe colo, mă gândesc în mintea mea şi în acelaşi timp, o altă mulţime de alte gânduri îmi trec prin minte în cele câteva secunde. Nu mă simt confortabil. Dumnealui este cine este, eu, acolo, din mulţime.

Nu mi-au plăcut niciodată interacţiunile directe în job, aşa cum era şi asta, în spiritul acesteia. O întâmplare. La o şedinţă, conferinţă, party, oriunde altundeva dar nu ca întâmplare, o nimereală, de complezenţă. Eschiva mea are o explicaţie simplă şi banală. Trăim de foartă multă vreme, timpuri ciudate. Mulţi aspiră după relaţionarea cu personajele importante ale societăţii fie pentru respectul de sine, fie pentru scopuri precise, de cele mai multe ori personale ţi meschine. Eu nu mă regăsesc în niciuna dintre nevoi. Şi nici nu-mi doresc să mă aflu pe buzele unor oameni decât în măsura în care prin dialoguri profesionale ajungem la schimburi de idei, la controversate paliere ale gândirii şi ale raţionalui vis-a-vis de aceleaşi subiecte profesionale. În rest, mie slujbaşul nu-mi prea pasă nici cine e director, nici cine e ministru, şef de trib sau o oricare altă funcţie de stat. N-am treabă, n-am probleme. Nu sunt omul nimănui. Îmi fac profesia şi atât. Ei vin, stau, se schimbă, uneori atât de repede încât nu apuc să mi se spună ce nume trebuie să scriu pe hârtii.

De-a lungul timpului am dat mâna cu o grămadă de oameni care au fost importanţi la un moment dat. Nu i-am căutat niciodată ca să-mi rezolv vreo problemă, cum uzual se poartă în ziua de azi, nu le-am bătut la uşă ca să mă bag în seamă, cum iarăşi e cool în zilele noastre. Cu cei pentru care relaţionarea nu s-a oprit strict la interesul de orice fel şi în ziua de azi mai schimbăm două vorbe, indiferent ce au ajuns sau nu, ei. Om cu oameni. Pe ceilalţi însă, i-am uitat. Şi cu numele, şi cu chipurile.

În încăpere discuţiile continuă şi mă trezesc băgată în una din ele. Îmi spun părerea, fac o glumă, socializez. În acelaşi timp îmi pregătesc mental ieşirea din scenă. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Mă ridic în picioare să îmi iau la revedere, când un altul, cu glas baritonal face prezentările:

– Doamna este doamna X-lescu! Domnul minstrul Z-lescu!

Omul se ridică îmi ia mâna şi înainte să apuc să spun eu ceva, îmi ia pământul de sub picioare şi mă scoate din mulţime:

– Dar eu o cunosc pe Doamna! Mi-a fost lector! Onoarea e de partea mea şi mă bucur că vă revăd!

Un vraf de lămâi transformat în dulce limonadă. Într-o zi mohorâtă a unui om însetat. Mă întorc la ale mele.

Discuţie de Bookfest

… mustindă de afiş.

Ajung şi eu astăzi la Bookfest. Dau o roată. O dau şi p-a doua. Pentru a 3-a, socotesc că-mi trebuie pauză. De tocuri. Până la ora lansării pe care o aşteptam, mai aveam timp de două ture şi-o altă pauză. Ochesc trupa de scaune aliniate în faţa podiumului deschiderii. Cu tot cu ceva roşu în background, că atât am fost capabilă să văd. Pe scenă, 3 stative, 3 microfoane şi nimeni. Pe scaunele de 5 rânduri, la fel. Nimeni. Iaca, aici e de mine, îmi zic, şi mă aşez graţios. Îmi desfăşor, pe scaunul din dreapta, tot arsenalul pe care-l car după mine. Geanta, geacă şi punga cu cărţile cumpărate deja. Mă  gândesc că dacă tot mă odihnesc, pot să şi citesc ceva. Bag mâna în pungă şi, pe pipăite, scot o carte din cele 4. Pe cea mai firavă la pagini şi sper din toată inima să nu fie şi la conţinut.

Mă scufund ba în rimă, ba în versul alb. Nu ştiu cât să fi trecut, poate 10-15 minute, când, la două scaune de mine, se aşează un grup gălăgios. 2 muieri şi un om, vorba olteanului. Şi mirifica discuţie de Bookfest începe:

– Ia o carte acum şi citeşte dacă te-ai aşezat aici! zice una din ele.

– De unde să iau, fată, o carte?! răspunde ailaltă. Abia aici mi-am ciulit urechile. Şi-am întors capul. Că, deh, eram în aprozar şi, în jur, numai legume!

Aşezată pe scaun ca găina în praf, continuă:

– Lasă-mă, fată, că decât o carte mai bine citesc afişul ăsta, că uite ce mare e!

Mi-am ridicat ochii şi am văzut şi io afişul …

Bookfest

Ne pricepem la toate

… dar cu adevărat, nu mai facem noi înşine nimic.

Un amic acum vreo 10 ani şi-a refăcut toată tâmplăria casei. Geamuri, uşi, tocuri. Totul. A muncit luni de zile aplecat peste lemnul straşnic de stejar. Cu lampa de benzină, ca mai apoi, migălos ca un chinez, cu rindeaua. Până ce lemnul şi-a recăpătat voiciunea şi planeitatea. Aşa s-au (re)născut cele mai frumoase geamuri cu tocuri verzi din cartier. Văzând ce-a ieşit, a fost o lecţie pentru mine. Târzie pentru ferestrele din casa mea dar la timp pentru uşi, pe care le-am salvat dându-le pe mâinile de aur a doi oameni în vârstă, care cu multă dragoste de meserie, le-au refăcut, una câte una. Şi pe care eu le apreciez cu toată inima iar celor doi, le port în suflet, recunoştinţa. Mi-ar fi plăcut să nu am regretul pentru ferestre, să nu „beneficiez” de tehnologicul alb şi plastifiat al termopanului. Cum spuneam, o lecţie. De atunci, însă, mă uit de 2 ori, gândesc de 3. La ce am versus ce primesc în schimb. Sau, pur şi simplu, la ce am şi pot să folosesc, acolo unde nu s-a mai folosit vreodată sau cel puţin, nu uzual.

Din ce în ce mai des observ, în jurul meu, oameni care se limitează, în viaţa de zi cu zi, strict la ceea ce e tipar. Că e tipar livrat din moş strămoşi sau conform noilor tendinţe(şi mă refer la orice soluţie de rezolvare a unei probleme în orice domeniu- de la casă până la pantofi, de la maşină până la mâncare ), nu conteză. Aşa ştim, aşa facem. Şi dacă nu ştim, plătim, că ştiu alţii cum şi ce.

Din ce în ce mai puţini îşi mai pun capul la contribuţie, şi, şi mai puţini sunt naturali în găsirea unei soluţii cât mai simple, cât mai adecvate şi nu în ultimul rând, cât mai puţin costisitoare. Mă amuză când văd cu câtă uşurinţă se acceptă rezolvări alambicate şi extrem de costisitoare, de ultimă „generaţie” creatoare şi tehnologică. De care de cele mai multe ori, nici nu e nevoie. Sau, cel puţin la nivelul tehnologic vândut. Clasic este exemplul telefoanelor mobile. Pe care le avem cu toţii şi ale căror funcţii le cunoaştem şi utilizăm poate, în medie vorbind, cam 20-30%. Fenomenul, însă, e multilateral răspândit.
Cândva(ptiu! Era să spun pe vremea mea! 😀 ) era o glumă: taci, că tu nu ştii că vrei!
Azi, cu aroganţă şi impertinenţă, cu agresivitate şi lăcomie, se întâmplă să ne fie vârîte pe gât soluţii pentru ei, nu pentru noi. Eliminare cauzei problemei noastre cu accent pe efectul/rezultatul pentru alţii. Dezvoltarea în mod alert şi tumultos a neputinţei noastre spre câştigul altora. Ne pricepem la toate  citind despre, doar prin-un clik.
Mi-e tare teamă că în ritmul ăsta o să auzim din ce în ce mai des expresia: aaa, da? N-am ştiut! Sigur că da, dacă trebuie… Urmată de-o aruncare-n focul care să ne conducă viaţa pe termen cât mai lung.

Greu mai găseşti omul, care cu modestie, să spună: dar mie nu-mi trebuieşte aşa ceva! Ce am, îmi e îndeajuns. Îşi face treaba pentru ce-mi trebuie.
Şi, şi mai greu, îl găseşti pe cel care cu focul minţii şi al vieţii vii, gândeşte o ieşire, găseşte o rezolvare, leagă cu o sârmă, repară/recondiţionează ce are. Care merge mai departe senin. Că lui îi e bine şi-i ajunge.
Oameni care ştiu că orice se poate şi pot. Care nu stau cu mâna întinsă si nu abandonează sau pierd, inutil, timpul sau banii. Pentru care totul există şi totul se învaţă. Pentru că, ieşind din tiparele construite de consumerism, au înţeles că nu modelul este cel pe care trebuie să-l aplice ci potriveala caracteristicilor sau însuşirile cu nevoile lor. Din cauza asta, rareori îi cuprinde disperarea. Mai mereu găsesc o cale. Dacă vor. Dacă merită. Îl fac pe dracul în 4, îl leagă şi să dezlegă, îl aruncă de 7 ori în sus numai ca să-l prindă răsucit.

Oameni cu două mâini ce ştiu şi vor mai mult de la ei.

ghivece-flori-cutii-conserve

Steagul alb

… nu-l flutura orice coada de caine.

Foaie verde pe hartie
Nu mai pot, din inertie!

Si cum stateam io ashea, la ceas de seara/ pe prispa afara, gandindu-ma la cate una si cate alta, pac, ca-mi apare Dora cu steagul alb din varful cozii ei fluturande. Zdrang! Si-mi cade fisa cu tot cu operatorul de telefonie si el cu tot cu topologie. 😀

Nu suntem perfecti si nici nu suntem asociali. Nu suntem nici zei si nici flori de colt. Nici lebede si nici Omul Negru. Suntem oameni. Naturi umane. Sub presingul zilnic exterior care de cele mai multe ori, ni se revarsa in interior, candva izbucnind acolo unde nu ne asteptam sau unde nu-si are rostul. Sub povara experientelor trecute, a principiilor uneori paguboase (si nu degeaba se spune ca cel tine la principii, risca sa ramana doar cu ele), a lipsei de timp, a incapacitatii de intelegere, a orgoliului, a nesigurantei, etc. Dar se intampla. Se intampla (si)sa gresim.

Nu stiu ce intelept a zamislit o istorioara insa, mi-a placut extrem de mult. N-am gasit-o ca sa o redau integral insa esenta se referea la faptul ca scuzele nu sunt indeajuns, intotdeauna. Ca uneori, o scuza la momentul potrivit face totul, ca alteori suntem precum paharul scapat din mana pe gresie, adica mii de cioburi. Chiar daca le ceri scuze cioburilor, ele nu se vor mai imbina niciodata ca sa faca paharul intreg.(da, stiu, prin topirea sticlei, alt adaos, si alt pahar nou, dar e nou si nicicum cel vechi)

Ca totul tine de ofensa adusa. Profunzimea pe care a simtit-o persoana ranita. Una peste alta, putini sunt cei care stiu sa spuna ” scuza-ma” – si e de admirat taria rostirii, putini sunt cei care au intelegere asupra ofensei aduse- si e de admirat empatia si, si mai putini, asumandu-si responsabilitatea cu sinceritatea regretului, sa poata gestiona atat modul de interactionare pe moment dar mai ales in momentele ulterioare care dovedesc atat regretul cat si sinceritatea, si e de admirat onestitatea.

Ce sa sa vezi, minunatie!
Cum zvacnesc-n vinovatie
Foaie verde leopard
Si-o tot dau cu oistea-n gard!

Sentimentul de vinovatie, alaturat vanitatii, insa, de multe ori, ne joaca feste. Cum si lipsa lui(a sentimentului de vinovatie) si a lipsei de empatie denota un caracter antisocial. Calea de mijloc este de urmat si in acest caz. Accepta, declara, intelege, comporta-te ca atare.

Foicica-i de maslin
Cand nu-i  scuza vinilin!
Nici greseala de pelin
Cand paharul nu-i preaplin!

Altfel, cum spunea o tanti intr-un vers de cantec: there will be no white flag above my door.