Ana şi vrejul

…de roşii. Poveste autohtonă de ghiveci pe asfalt.

2 fire, 2 paie
Iaca, mamă, ce trăznaie
Se făcu roşia pălălaie!

Le-am luat în primăvară din piaţă. 3 fire de roşii cherry. Erau ele de felul lor voinice de vreo 50-60 de cm. Arătau ca nişte codane din ai căror obraji pocneşte sănătatea. Nici n-a fost altfel. S-au adaptat repede pământului în care au fost plantate şi şi-au văzut de rostul lor. De crescut. De înflorit. De zămislit. Şi nicio dezamăgire n-au avut de împărtăşit. Io cu udatul şi legatul lor, ele cu roadele. Nu, cu copilitul pas. Nu că nu ştiam, dar azi nu, că plouă, mâine nu, că iar plouă, poimâine iarăsi nu, că s-a făcut noapte când am ajuns eu acasă, răspoimâine nici, că am avut o treaba mai grabnică iar răs-răspoimâine tot nu, că iarăşi plouă. Ca-n şi de poveste.

Zilele treceau,
Ele se-nălţau
De 2 m mi se făceau
Roşii lilipute
Care şi rodeau!

Ajunseră vijelioase până la înălţimea gardului. De două zile mă tot uit cum îţi iau avânt şi mai spre sus. De vreo două ori mi-a fugit stânga ca să-i smulgă vârfurile căţărătoare dar parcă curiozitatea e mai mare 😀 !
Ei, să te văd io, până unde ajungi mătăluţă până-n la toamnă!
Căci, io cam văd vreo două variante:

1. ori o să fie ca vrejul de fasole a lui Jack şi-o să mă caţar pe el de-o să ajung în împărăţia de pe acoperişul coşmeliei pe post de garaj al vecinului, unde o să descopăr, mimând stupoarea de rigoare, fix Uriaşul, adică, hidroforul ăla ruginutu‘ pe care tot noi l-am depozitat acolo,
fie,
2. ori o să coboare pe vrej, toţi uriaşii, adică toţi şobolanii din dotarea cartierului precum şi alte goange te tip carasmârtiţe şi pocoflendere!

Până una alta, mă laud şi io cu ele 😀

uriasa

 

 

 

Vise

…cu ochii deschişi.
casa1

Sunt pe o străduţă laterală a blocului cunoştinţei mele. Acolo am găsit loc de parcare, acolo am lăsat maşina. La plecare, doamna m-a condus până la maşină. Încă, mai povesteam, încă mai era ceva de spus. Ba mai mult, aştepta o veste importantă şi avea emoţii. Când i-a sunat telefonul, din discreţie, am considerat potrivit să mă îndepărtez.
Aşa am dat cu ochii de ea.

În paragină. Tristă. Gri. Uitată de lume şi viaţă.

Când şi-a terminat convorbirea, doamna s-a apropiat de mine. N-am aşteptat să mă întrebe:

– O vezi? O vezi albă cu tocăria şi sageacul refăcute în culoarea lemnului de nuc?
Uită-te la scări! Le vezi? Le vezi cu betonul refăcut, cu treptele drepte şi covoraşe antiderapante ce imită modele de fier fojat?
Vezi pe colţurile alea ghivece de beton cu plante curgătoare? Ştii ce-aş pune pe exteriorul peretelui scărilor? I-aş pune un panou de fier forjat în aceeaşi formă dar fără să-l acopere total…
Vezi uşile alea fabuloase?!?! Uită-te la broderia de lemn!

 Minunate! Să le redai strălucirea cu patină semi-ternă a unui lac…să le protejezi cu o copertină dantelată…Şi vezi aplicele ce le iluminează în noapte?
Priveşte curtea asta mică şi discretă…cu iarbă verde, deasă, ca un covor. Vezi boltele de trandafiri, pe peretele dinspre vecinul din dreapta,  sub care stă măsuţa aia metalică, rotundă, cu mozaic pe blatul ei? Cu două scaune cu spătar dantelat, tot din fier…
Privesc gardul de fier forjat de acum 50 de ani. Mă gândesc, cu glas tare, ce zace sub scorojeala timpului. Şi, n-aş schimba nimic la el.  E aşa cum trebuie. Doar poarta aş înălţa-o. Şi, mi-ar plăcea ca deasupra restului de gard să fac un cadru, pe care, o glicină să curgă, ca o perdea, pentru privirile indiscrete.

Nu ştiu cum arată înăuntru dar presupun că-i modelul standard pentru o astfel de casă. Intrare, hol pe post de sas, stânga-dreapta camere. Sau poate că nu, poate şi interiorul rezervă surprize. Văd şi corpul din spate dar mă opresc din vise.

– Îmi pare rău când văd astfel de clădiri. Mâine, dacă aş putea, aş (re)face casa asta…Doar pentru ea, n-ar avea nicio importanţă dacă nu e mea …romantic

Povestea mea

…cu vişine de viaţă.

Plouă. Plouă de 3 zile. De 4 zile. De întreaga lună iunie.
Iarăşi plouă? aud când în dreapta, când în stânga întrebarea asta tânguită a deznădejde.  Şi-a deprimare. Şi-a nemulţumire. Pe ploaie! Auzi la ei, pe ploaie! Aceeaşi care se vor plânge de căldură, de soare. Şi de ninsoare. Şi mie îmi vine să râd. Şi chiar râd, aşa cum ştiu eu, cât să mă audă şi ştie toată lumea. Căci râd din suflet cu tot sufletul.

Plouă cu viaţă din cer şi eu mă vâr sub pilotă. Plouă şi mă bucur. Cu nasul lipit de geam. Plouă şi-mi udă grădina. E verde curat. Plouă şi spală colbul străzii. Aerul e respirabil şi clar. Plouă, şi-n ploaia asta e un ceva plin de speranţă. De azi şi de mâine.

Povestea mea cu vişine de viaţă? Sigur. Luni, când am venit acasă, i-am zărit pârgul. Dodoloaţe şi catifelate, atârnau cu ispită. Nu le-am dezamăgit în farmecele lor. La nimereală, i-am prins una. La nimereală, am întins mâna, ca un copil care fură. Mii de stropi, pe ceafă mea, i-au fost răspunsul. Picurii reci m-au imobilizat preţ de câteva secunde. Umpic de ciudă şi, mai apoi, umpic de zglobiu.

Şi-am mai tras de o alta, de mai sus, mai cărnoasă, mai rumenă şi parcă niţel cam obraznică. Şi-o cerea! Şi pomul iar şi-a scuturat crengile. Şi mi-a spălat ochii, şi buzele, şi obrajii. Mi-a răcorit gândurile strânse de peste zi. Mi-a domolit grijile.

De luni, e ritual. Acelaşi. Eu iau câteva vişine, el îmi răspunde cu ploaie.

Ploaia de Bun venit, acasă.

visine cu ploaie

Despre una, despre alta

…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

Fie ca forțele răului să se încurce
pe drumul spre casa ta.
George Carlin

Ascult o poveste. O Umbră a întunecat o minte.

Când faci rău, s-ar putea să-ţi fie bine. Dar, vezi tu, viaţa asta e ca o roată. Ce ai făcut tu altuia, se întâmplă să ţi se întoarcă înapoi. Şi, uneori nu oricum. Nu la tine cel păcătos. Ci la nevinovaţii de-ţi sunt aproape. Exact acolo unde doare mai tare, exact acolo unde neputinţa-ţi urlă în pustiu. La cel de lângă tine, care ţi-e mai drag. Jumătatea ta, copilul tău.
Poate asta e diferenţa dintre suflete. Unii se „joacă” crezând că-l ţin(bine)pe Dumnezeu de-un picior, alţii ştiu că Dumnezeu nu joacă şi nu se joacă cu negrul.

Când faci rău, sufletul şi ego-ul îţi tresaltă a bucurie sau poate doar a recompensă pentru ceea ce crezi că ai primit cândva. Dacă ai primit şi nu cumva, orbit de acelaşi ego, închipuirea ta a înghiţit neînţelegerea lucrurilor peste care ai trecut purtând ochelarii de cal ai propriului trecut care te-a dezamăgit. Sau poate a fricii să nu pierzi ce ai pentru care îţi revendici dreptul la proprietate. Intangibilă şi metamorfozată în simplu obiect neînsufleţit.

Când faci rău, nu ştii ce e în partea cealaltă. Vezi numai succesul tău dar el e la fel de provizoriu ca şi răul. Omul încercat şi smerit duce. Chiar dacă i se îneacă lacrimile în barbă, chiar dacă-i neştiut în problemele lui. Pentru el, amarul de azi e seninul de mâine. C-a mai trecut un hop, c-a mai izbândit peste un necaz. Şi cu fiecare dintre ele, adunatele necazuri, învaţă că nu (mai)are nimic de pierdut. Şi uneori, smulgându-i smerenia din piept, nici nu se mai pregetă de la ceva. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
De aceea, înainte să fii făcut rău sau să te gândeşti să faci orice rău, e bine să te întrebi tu însuţi cât poţi duce şi dacă eşti dispus să plăteşti preţul. Şi mai ales, după regulile Divine, pe cine, al cui suflet, viitor şi destin ai sacrificat pentru bucuria sau fericirea ta efemeră.
Bucuria inimii şi tămăduirea sufletului stă în binele pe care-l faci, chiar dacă asta, uneori, înseamnă să nu faci nimic. Să nu întorci răul dacă chiar a fost, mai bine,  fă-ţi un bine ţie. Chiar ţie.

Despre una, despre alta…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

despre una despre alta

RoboCop 2014

…un film ce trebuie văzut.

Acţiunea, în sine, e una banală. Un remake al celui din 1987, de data asta cu mult mai multă tehnologie de high nevel încorporată, povestea nu surprinde. Şi nici nu am de gând să scriu despre ea. Poate doar că acest film este din seria cinică a celor de la Hollywood. O poveste ce ne aşteaptă. Să nu zicem că nu ni s-a spus…

 Însă.

1. Filmul începe şi se termină, cu Samuel L. Jackson– Patrick „Pat” Novak, gazda emisiunii The Novak Element. Face un rol excepţional. Dedicat jurnalismului, sluga corporaţiei OmniCorp. Un Dumnezeu al ecranului. Al manipulării. Ai „dreptăţii”. E fascinant să asculţi ce spune, cum spune, cum se mişcă, cum induce în eroare şi, mai ales, cum induce trăiri şi schimbă percepţii…
Discursurile lui sunt lecţii pentru cei ce vor să înţeleagă. Au la bază exact gândirea banului, al naţionalismului extremist şi al intereselor personale. Asta-i lumea în care trăim, de fapt. Asta e realitatea sadică şi în care cei mulţi nu sunt decât mase de manevră.
Hmm, atât de cunoscute, atât de prea văzute în ultimii ani. „Puterea” presei. O miză mare.

2. Michael Keaton- Raymond Sellars, CEO-ul corporaţiei OmniCorp. Sigur, este de admirat viziunea lui dar te sperie determinarea pe care o are, încălcând orice barieră morală, pentru a-şi îndeplini scopul. Umpic de atenţie la întoarcerea frazelor, la modul simplu şi perspicace de a scoate beneficiu/profit din orice.
Exact pentru asta sunt plătiţi unii oameni. Să scoată, fără scrupule, din orice situaţie neagră, crâmpeiul de alb. Şi orice ban de la „stat”.
Hmm, politica corporatistă ne inghite pe toţi şi în toate domeniile şi pe care o resimţim cu toţii. Ne înăbuşe în neputinţă.

3. Garz Oldman– Dr. Dennett Norton, omul de ştiinţă. Cu oarece conştiinţă. La final schimbă stăpânul, care nu contează cine e atâta timp cât i se sponsorizează proiectele de cercetare şi el face ceea ce vrea şi-i place. O imagine romanţată a cercetătorului care se revoltă şi schimbă destinul creaţiei lui.
Hmm, cum Enola Gay a existat romantismul caracterului lui, nu m-a prins. Dimpotrivă, ţinând cont de tehnologia de pe ecran, pe care eu personal o cred şi existentă, mi-a lăsat gustul ideii „pentru creaţie orice poate sacrificat. Chiar şi pe noi.”

4. Nu pot să trec cu vederea exemplului de la începutul filmului. Cobaii statelor „eliberate”.
Hmm, în numele libertăţii…

5. Joel Kinnaman– Alex Murphy, RoboCop 2014. Face un joc excelent, mai ales prin expresivitatea feţei, a ochilor. Căruia nu-i mai rămâne nimic. M-a impresionat ideea că acolo sus, la mansardă, neuronii se pot împotrivii.

Un film care mi-a plăcut prin faptul că nu mi-a plăcut. Un film pe care-l recomand întru vizionare. Nu o dată, ci de două ori, de 7 ori, până înţelegem că politica globalizării şi ce înseamnă ea nu s-a născut pe plaiurile mioritice.