Nevoia de confirmare

…pentru omul când e mare.

Zilele trecute, împreună cu încă câţiva colegi, de acelaşi rang, lucram la un document. Nicidecum uşor, ba aş spune că prin complexitatea lui şi mai ales prin efectele pe care le va genera într-un sistem, e al naibii de complicat.

Şi cum stăteam noi acolo concentraţi, destul de ţepoşi şi orgolioşi că aşa-i la ăi cu perja-n fund!, nu ştiu – că al draq să fie ăla care-şi mai aduce aminte- de unde a început cel din faţa mea să mă întrebe dacă suntem egali, de parcă ar fi fost în reclama aia cu mama care le dăruieşte copiilor ei nişte dulciuri şi ăia o întreabă: ai făcut-o tu pentru noi? Hai spune, ai făcut-o????.

Frate, mă uitam, cu faţa aia de toantă, spre el şi nu pricepeam ce draq vrea de la mine! Egali la ce, nene?! Că suntem total diferiţi doar că facem parte din aceeaşi specie şi pe acelaşi tip de cracă instituţională. Başca, io n-am chelie!

– Hai, spune, suntem egali? Eu cu tine suntem egali sau nu? repeta ca automatu′ de cafea când se strică şi se revarsă conţinutul pe trepte.

Continuam să mă uit la el cu aceeaşi faţă plată dar rotiţele capului se învârteau disperate. Cum ceilalţi erau cu urechile ciulite şi ochii binoclu spre noi să-l dau în mă-sa, stricam feng-shui-ul întâlnirii. De răspuns trebuia să-i zic ceva că prea era avântat omul.

– Suntem egali în măsura faptelor şi nu a confirmărilor.

– Ce-ai zis?!

– Că suntem egali după fapte şi nu după confirmări. Calm, monoton şi fără inflexiuni, zic.

Poafai, i-am pus sare pe coadă!

– Adică nu suntem egali! Ţipă şi îşi găletuşa- adică pixul şi hârtiile- se ridică şi pleacă.

Mă fac că nu observ şi continui impasibilă. Impasibilă faţă de situaţie, nu şi faţă de ceea ce aveam de făcut. Poate autoritatea impusă, poate determinarea,  poate dorinţa de a termina o dată actul ăla, poate naiba ştie ce văd alţii, cert este că şi ceilalţi s-au aliniat şi niciun cuvinţel n-a fost spus pe tema egalităţii şi a plecării omului.

După 4 ore, actul a ieşit. Ca draft dar întreg. Cu cap, trup şi coadă. Pe care să poţi modela fineţurile. Abia când ne-am oprit, abia atunci am deschis subiectul:

– Nu sunt nici mama răniţilor, nici tatăl dreptăţii! Nu-s nici mă-sa, nu-s nici nevastă-sa! Frate, ce confirmare de la mine vroia?! Ce înseamnă asta la 45 de ani?! Păi nene, dacă el nu se simte egal cu mine, nu din vorbe o să simtă asta şi nici din confirmarea mea ori de câte ori i-aş spune-o, că după, dă în dependenţă!
Iar faptul c-a plecat…păi, numai muierile când se supără îşi fac bagajul şi pleacă d-acasă! O să-i treacă, exact că la muieri!

Şi mi-am văzut de drum şi treabă.

Toţi avem nevoie de confirmare, indiferent de vârstă, neam şi după cum clocim ouăle, înăuntru sau pe dinafară. Totuşi, există o diferenţă între a te milogi de-o confirmarea şi a avea confirmări. Nesiguranța de sine, fie în ceea ce privește propria persoană, fie în ceea ce privește părerea altei despre, nu contează, tot nu cred că, în spiritul demnității proprii, ea se cere și se repară cu plasturii, lipiți haotic, de cineva din afara propriei persoane.

Poți să ai încredere într-un ”te iubesc” când cel/cea care declară nu te respectă, nu te sprijină și nu te face să te simți cea mai frumoasă femeie/ cel mai minunat bărbat?
Poți să ai încredere într-un ”te cred” când cel/cea ce declară nu empatizează cu tine, nu te sprijină sau nu coopereză ?
Poți să ai încredere în ”încredere” când  cel/cea ce declară te verifică, te chestionează și nu-ți lasă niciun spațiu personal?
Poți să ai încredere în ”tine” când abandonezi la primul hop?
Poţi să ai încredere în „reuşită” când rezultatul este cu totul altul decât cel care-ţi atestă reuşita?
Şi exemplele pot continua.

Confirmări, confirmări, confirmări. Mai toate sunt prin prisma palpabilului. Fapticului. Al gândirii proprii, al analizei, al acceptării unei stări de fapt, al controlului asupra noi înșine.
Să nu confundăm aceste procese sistematice pe care orice ființă rațională le parcurge zilnic, cu tandrețea și reciprocitatea a unui ”te iubesc” într-un cuplu, cu ”te cred-ul” spus de un apropiat, cu ”am încredere în tine” necesar unui copil, cu încrederea în sine și afirmația ”am reușit” la finalul unui drum plin de obstacole.
Da, şi eu am nevoie de confirmări. Din rezultate. De la oameni. De la ce las în urma mea. De la fapte, din zâmbete, din vorbele numai de după fapte.

Nevoia de confirmare e firească atâta timp cât nu este cerşită.