Prizonierii minţii

…. pe care fiecare o avem.

O întâmplare recentă mi-a inspirat postarea de azi. Surprinderea momentului m-a luat cu asalt şi m-a lăsat fără grai. Ca apoi, experienţa altcuiva cu aceeaşi concluzie, să se adauge mirării mele. Doar întâmplarea mea, stingheră, mi-a măcinat gândurile. N-am auzit, n-am ascultat, n-am căutat nici eu ceea ce nici alţii, specializaţi, n-au gândit în mai bine de 20 de ani.
Suntem prizonierii minţii pe care o avem, o dezvoltăm. Şi asta, limitat. Cu toată informaţia, de azi, disponibilă şi facilă multora dintre noi, nu ajută, uneori, cu nimic. Pentru că ea cantitativ este prea mare, spaţiul de stocare al calculatoarelor s-a şi se upgradează exponenţial faţă de capacitatea noastră de acumulare, faţă posibilitatea reală de cuprindere. Suntem maşini complexe dar nu şi performante în raport cu ceea ce am fost în stare să creem.

Pentru că mintea o ţinem în hăisurile noastre, a experienţelor şi-a întâmplărilor auzite ori citite. Mai departe de limitele astea, nu-i cu putinţă. Nu o dată am auzit: niciodată nu m-aş fi gândit la asta! ba chiar mai mult, nu o dată înmărmuriţi de propriile micimi, am spus-o fiecare dintre noi.

Pentru că pe trupurile noastre sunt complexe mai mult decât nişte sisteme funcţionale. Maşini din praf de stele şi multă apă, mânate pe drumul vieţii cu tot ce presupune el, cotidian, financiar, informaţie, stări. Pe care nu ştim/ori n-am ştiut vreodată sau nu-i (mai)acordăm timpul să le (mai)ascultăm, să le (mai)simţim pulsurile, să le (mai)auzim strigătul nevoilor, să le îngrijim aşa cum numai mamele grijesc de copiii lor. Şi, şi mai mult, chiar atunci când le auzim şi ştim ce vor, uneori noi înşine le sabotam neacordându-le credibilitate. Alteori alţii sunt mai „deştepţi” şi nu ai cum să ştii tu mai mult ca ei. În faţa lor, de cele mai multe ori, suntem doar un tipar de afecţiune care trebuie tratat exact c-an cărţile scrise. Şi în mare parte şi ei au dreptatea lor. Suntem luaţi la pachet. E infinit de mic numărul celor care se cunosc cu adevărat, care-şi ştiu şi-şi ascultă trăirile tocmai din conştientizarea a ceea ce sunt: un ansamblu.

Aflaţi între neştiinţă(necunoaştere), timp limitat sau ghinion, mergem pe drumul vieţii, luaţi pe sus, răsturnaţi, învârtiţi şi zăpăciţi de evenimentele ei. Rare sunt momentele când ne ascultăm cu urechea inimii. Doar când ascuţimea problemelor, fizic, se face ea auzită. Şi, şi mai rare şansele, când găsim disponibilitatea şi deschiderea altora să ne ia şi în seamă. Din aceste cauze, fără să ne (mai)dăm seama nu mai facem distincţie între o celulă sau o alta a corpului, iar minţile noastre fixează strict punctual împunsătura dureroasă a ascuţimii. Din aceleaşi motive, ne resemnăm, ne obişnuim şi târîm mai departe. Fără să realizăm, ne supunem trupurile la traumă. Le stresăm. Suferinde, după o vreme, antrenază şi mintea în zbucium, ca o ultimă încercare a lui-a trupului- de a trezi neuronii capului, de a ne face să fim atenţi, să gândim.

Învinşi, cu sufletele măcinate fără să pricepem de ce, acţionăm. Şi, spre surprinderea noastră, ca prin minune ce altădată am tratat separat, se dovedeşte a fi un tot, că intervenind într-o parte, punctual, şi celelalte se echilibrează.

Abia atunci remarcăm că totul are legătură, că sistemele „maşiniilor” noastre,  aşa cum lucrează împreună aşa şi se chinuie împreună.

Un soi de maritaj între ele: şi la bine, şi la rău, pentru a duce Omul mai departe.