De la ţară adunate

…pentru realităţi derapate .

Povestea ascultată, şi minteneş, pe scurt, redată, mi-a amintit de bancul cu baba. Care nu vroia să treacă strada. Pentru că n-avea nevoie.

Într-un colţ de ţară sau de provincie uitat de lume, civilizaţie şi noroc, dar neuitat de politicieni înainte de alegeri. Într-un loc unde duduia cândva o ramură a industriei, unde contractele de peste mări şi ţări se înghesuiau la porţile fabricii. Unde acum, cu zvărcoleli trage să moară sau mai bine zis, e moartă dar am refuzat (cu disperare)să cred ceea ce văd.

Între două tururi, întreaga comunitate doritoare şi prestatoare de vot, din primul tur de scrutin, şi-a schimbat opţiunea. Pe baza de 50 de lei pe cap de votant/săptămână şi în fiecare zi cu pungi pline de ulei, făină, zahar, mălai. Din poartă-n poartă, din bloc în bloc. Cârciumile au duduit, lumea s-nveselit, tuciurile a mămăligă au plescăit şi la vot bucuroşi au pornit. Şi-au votat.

„- Bă, ş-acum, cum mai derulez eu proiectul cu apa curentă să o bag în case?! a întrebat primarul.

Răspunsul a venit sec:

– Dă-o draq de apă curentă, că avem puţuri!”

M-am tot gândit, pe drum, la întâmplarea reală povestită. În colţul ăsta de ţară de care scriu, 10 lei e mare. Foarte mare. Restul bancnotelor sunt fictive ca în calculatoarele băncilor, la ei, pe caietele de datorii ale buticurilor de unde îşi cumpără strictul necesar. Priveam împrejurimile şi nu mi-a fost greu să înţeleg. Case dărăpănate. Blocuri în paragină. Fabrica aia cu mii de geamuri sparte. Halele pustiite şi tâlhărite de orice utilaj. Griul şi deşerăciunea aerului. Posomoreala oamenilor. Din haine şi de pe feţe. Mulţimea de barăci cu second hand. Fără speranţă, fără viitor. Prezentul este singura zi pe care şi-o pot permite iar asta le ocupă tot timpul, cum s-ar spune.

Undeva în răspunsul ăla stă deşertăciunea zilei de mâine. La ce le-ar trebui apă curentă când o dată cu apa pe ţeavă, le vine şi factura, factură pe care n-au din ce s-o plătească, nici azi dar nici prea curând socotind în ani?! Când şi ultima redută a locurilor de muncă, din zonă, o văd cum se mistuie în altă şmechereală. Aşa, apa din pământ e gratis. Partea cu civilizarea vine mai târziu după asigurarea nevoilor primare şi a gurilor de crescut înconjurătoare.

În toată întâmplarea, însă, stă dezastrul strategiei naţionale tot perpetuat indiferent de care parte sau culoare politică a fost la putere. De 25 de ani, tot au pus carul înaintea boilor. Şi tot de atâţia ani, momim boii să împingă carul. Doar când e nevoie de ei, la alegeri. Părăsiţi în restul timpului se descurcă cum (nu)mai pot. Jigăriţi(din ce în ce mai mult)se mulţumesc cu puţin sau sunt gata oricând să-şi vândă votul şi nu numai. Şi asta e tot ce contează. Câţi mai mulţi săraci şi goi, câţi mai puţini „aleşi”. Numărul de manipulabili e cel care contează. În orice colţ de ţară. În orice domeniu. Acum şi-n vecii vecilor, amin!

De câte ori plec şi ies de sub cupola mirobolantă a capitalei, de atâtea ori mă întristez şi mai tare. Prăpastia dintre oraşul Bucureşti şi restul oraşelor sau a comunelor este din ce în ce mai mare. S-a transformat în hău. Şi parcă nimeni nu-l vede şi nimănui nu-i pasă. Ceea ce nici nu mai admitem că mai e posibil, există chiar sub nasul nostru.
Dincolo de pragul Bucureştiului e o sărăcie cruntă ai cărui păduchi să nu ne imaginăm că nu ne vor ajunge.

update, aşa picat la momentul oportun. Principiul e valabil şi pentru subiectul de mai sus. Click a i c i