Să mai bag şi-o culinară

… pentru-o seară arbitrară…

Foicică maghiran
Că sunt plină de elan!

Mă întâlnesc cu alde niscai preteni acu′ vreo două-trei zile. Punem de-o friptură cu vin cu gheaţă? întreb io pe vremea când eram plină de energie. Nah, ce răspuns să-mi fi dat bieţii oameni?! Că, nu? S-au sacrificat şi-au zis da. Ba, ca să îmi (mai)facă un hatâr, ei cu lichidele, io(noi) cu solidele.

Deschid larg şi pe rând uşile congelatoarelor. Intru printre sertare şi fac inventarul de-mi îngheaţă, tot pe rând, arătătorul, inelarul şi, parţial, mijlociul, cumva într-o poziţie indecentă.

Fratele meu mic,
De porc n-am găsit nimic!

Mă repliez pe cele n±1 pungi existente. File de cod, piept de pui şi nişte fructe de mare, şi vidate şi congelate.

Trei punguţe măricele,
Să facă mama, bunul din ele!
Că mama vă pune vouă
(şi cum spunea capra)
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
în spinare,
Mălăieşşş
în câlcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Le las la decongelat, până mai pe înserat.

Când le vine vremea, mă ţin de promisiune şi încep, mai de început, cu fileu de cod, că ăsta se îneacă în vinul alb, şi el şi noi:

Ce să fie, ce să fie? Păi, să fie! Mă reped ca o vulturiţă la 4 morcovoi şi numa′ ce i-am răsucit că s-au şi dezgolit fără pic de ruşine! Îi pun de-o parte şi trag la 3 ardei rotofei şi şo! şi pe ei! Două cepe cucuiete îşi râdeau în barbă pe blatul bucătăriei. Când le-a pierit lor râsul că le-a venit rândul, m-a pornit pe mine plânsul în timp şi după ce le-am tocat mărunţel. Mi-am şters lacrimile şi am trecut la tocat ardeii babani. Morcovii, ca să-mi fie mai uşor, i-am dat pe răzătoarea electrică(că aşa îi spun eu maşinii de tocat carne care toacă numai legume, carnea îi stă în gâtul pâlniei de nici rotorul nu se mai învârte!)

Încing o tigaie adâncă de ceramică -că am şi-mi place(mă laud) că am- cu nişte danish d-ăla de îl mânci cu degetul zis pe numele lui de ostrogot: Lurpak cel Uşor Sărat. Arunc morcovul în ea, că dacă tot i se lăsase sucul, şi m-am gândit că aşa cum mi-e mie prieten râul şi ramul, aşa să-i fie şi lui ceapa şi ardeiul! Stau cu ochii pe ele până ce le văd schimbate la faţă. Clar, îmi zic, asta vor băutură! Şi torn. Şi torn. Şi torn vreo 7-8 gâţi de sticlă. Cu vin. Alb. Le las să se ameţească după care, ca să nu se-mbete, le separ. Legumele de-o parte, iar sosul în tava de yena(că am şi d-asta şi iarăşi mă laud!) pregătită pentru cuptor, unsă, în prealabil, cu uleiul de măsline plimbat de mine de la Kalambaka la Bucureşti.

Halelei, file, mărite!
Ţi-a venit rândul la gătite!

Iau codul, de unde apuc, şi-l rostogolesc prin sos. Sanchi! S-a descurcat ca peştele în apă! Acum, şi în sos în care l-am lăsat cât să se umfle a galben-portocaliu ca mai apoi să pun şi legumele. Şi, bâşt cu el la cuptor ca să-l fac rumenitor!

amestecatele ametite

inotatorul in sos

adunate gata

Ce-am făcut cu pieptul de pui şi fructele de mare, alte poveşti, una cu sparanghel şi alta c-o tigaie!

Hai să ne fie bine, ca să nu ne fie rău de poftă! 😀  😀

La o plimbare

…într-o seară.

Lumina pe-nserate, galben de toamnă, aşezare pe colţ, trei ferestre cucuiete la mansardă, rotundă ca o portocală, toate astea au făcut-o, în ochii mei, de poveste. M-a mirat prezenţa ei, nevăzută, neobservată de mine de atâta timp, pentru că în zidurile ei e dăltuită vremea veşniciei. Am rămas cu ochii la ea, între mirare şi bucurie. O casă frumoasă la un nod de drumuri. O casă de poveste care revarsă poveşti.

o casuta

 

Mă întorc spre fiinţa care mă însoţeşte la o plimbare. Ea însăşi îmi spune o poveste. A unei Doamne care n-ar fi trebuit să fie mereu o doamnă. A unui OM cu demnitate şi cuvânt respectat care n-ar fi trebuit să se lege atât de mult de principii în lumea asta a non valorii presărată cu minciuni şi înşelătorii ancestrale. Un Om cu principii rămâne, indubitabil, singur. Ca ea.

Îi arăt casa. Frumoasă dar tristă. Trainică dar fără să mai fie „vie”. Cei ce-au locuit-o poate i-au dat strălucire cândva, alţii, acum, o tratează ca pe un bun funcţional. Au făcut din ea, pe rând, palat sau (aproape)ruină. Faţada ştearsă, gardul şui, ferestrele neîngrijite, tabla acoperişului ici-colo ruginită, ţin doar dezinteresul sau neputinţa proprietarului. Proprietar care mai mult ca sigur se mândreşte cu ea. Prin ea îl face valoros, cu ea a fost scos din mulţime.

Dincolo de aspect, însă, stau propriile cărămizi. Temeinic încastrate în mortarul temeliei. Doar buldozărul sau Pământul puternic cutremurător , o vor răpune grămadă.
Înţelege târziu că e ca şi casa de peste drum, că n-a avut proprietarul potrivit. C-a locuit-o cineva nemeritând-o întru onestitatea ei.

Toţi suntem ca o casă. Faţadele şi interiorul sufletului ţin (şi)de cei ce ne locuiesc. Ne facem treaba pentru care am fost zămisliţi. Destinul fiecaruia în frunte ne e scris. El iese din noi, fie prin tencuiala jilavă şi scorojită, fie prin varul proaspăt. Diferenţa o fac cei care ne însoţesc care ne pot trece existenţa prin tenebrele chinului sau bucuria vieţii. Disperarea deznădejdii din care să se nască ceea ce inevitabil suntem sau din strălucirea fiinţei să fim, lin, ceea ce nici nu am gândit vreodată că putem să fim.

Împlinirea umană nu are nicio legătură cu resemnarea existenţială trecută, cum nici amăreala convieţuirii cu obţinerea a ceea ce ne-am dorit. Chiar împăcaţi cu noi înşine nu putem aboli negura trecutului cum nici posesiunea de bunuri materiale nu poate cauza liniştea sufletului. Amândouă, însă, se desprind din ceea ce facem şi mai ales cum facem. Plătim un preţ chiar dacă nu-l recunoaştem sau nu-l declarăm. De cele mai multe ori ne ia o viaţă ca să înţelegem că am plătit cu propria viaţă scursă în sensul invers al  strălucitoarei distingeri.

Răspunsul fiecaruia din noi îl găsim în orice oglindă privită cu onestitate. Dacă o avem şi suntem capabili s-o înfruntăm.