O mână spală pe alta

…şi amândouă te „fak” de nu te vezi.

Din ciclul „eu nu sunt aşa„.

Cam aşa se definesc zilele noastre. Şi ce-a fost odată nimic nu se (mai)aseamănă. Când o mână spăla pe alta şi amândouă obrazul.
Mă uit în jurul meu. Nu, nu la televizor, nu e nevoie, se întâmplă în real, lângă mine, cu oameni cunoscuţi. Disperarea pune gherele reci pe caractere. Dacă n-au fost decât himere, atunci se înfrăţesc cu disperarea şi nasc mizeria umană. Dacă sunt şi au fost vreodată, atunci disperarea îi frânge ca pe surcelele uscate. Toată lumea vrea să scape de tăvălugul care nu mai ţine cont de nimic. Totul tinde spre blocaj.

Dau ochii roată. Şi iarăşi am aceea stare ca şi cum aş urmări un film când cu încetinitorul, când într-un ritm alert. Privesc cum ştrengăria a fost înlocuită de şmecherie vulgară/păcătoasă/infracţională. Cu chip candid şi zâmbet cald, oamenii se fak unul pe altul. Pe rând, cu răbdare, se pândesc. Ce pare bunăvoinţă sau renunţare e doar calcul. Rece, cinic, mercantil. Pândind momentul propice, exploatând sensibilităţi sau vulnerabilităţi, ca nişte prădători aşteaptă victima.

Relaţiile umane, interumane s-au modificat drastic. Extremismul a pus amprenta pe noi. Totul sau nimic. Mort sau viu. Eu sau alţii(ceilalţi). Niciun sentiment nu mai este atât de profund cât să atenueze latura animalică, fiara din noi. Niciun an de civilizaţie, niciun act de cultura, niciun snop de reguli de orice fel câte au curs de-a lungul istoriei n-au reuşit să înăbuşe fiara care astăzi se înalţă, azi mai abitir ca ieri,  în noi.

Privesc un răsărit. E cald, fierbinte, portocaliu. Ar fi trebuit să-mi placă. Dar azi mi se pare oglinda celui de pe Pământ. Prea sângeriu.

Copyright: www.LuchianComsa.ro