…fără ofertă.

Stau şi ascult Adele cu ultimul ei album cu „hello”. Îmi place Adele, îmi place de nu mai pot ce transmite. Dacă vreodată ar fi să cânt, nu vocea mi-ar plăcea s-o am ca a ei…ci trăirea. Că altfel n-ar avea rost! Ar fi deşertăciune în note, ar fi pustiu acoperit anapoda de sunete care n-ar folosi la nimic.

Everybody loves the things you do
From the way you talk
To the way you move
Everybody here is watching you
Cause you feel like home
You’re like a dream come true
But if by chance you’re here alone
Can I have a moment
Before I go? 2 în 1
Cause I’ve been by myself all night long
Hoping you’re someone I used to know

Gânduri amestecate. Nu, n-am, aici, în interior nicio nemulţumire. Dimpotrivă, au fost zile spectaculoase. Dar nu poţi să trăieşti doar în vidul tău. Aerul rece al întâmplărilor ce ne înconjoară nu are cum să nu se strecoare în vieţile noastre. 60. Sau…poate au. Poate, alţii pot. Sunt ei şi restul lumii. Probabil ăsta e şi secretul trecerii prin lume, trăirii propriei vieţi. Nu te afectează, nu-ţi pasă, nu-ţi trebuie. Trânteşti uşa celorlalți chiar dacă stau sângerii şi cu mâna întinsă spunându-şi povestea. Egoist, atâta pot, atâta am. Fără ipocrizie doar cu cruzime. Măcar e sinceră. Asumată întru blamare, dar sinceră.

În una din zilele trecute mă aflam într-o bancă. În faţa mea două persoane, soţ şi soţie. Transferau nişte bani dintr-un cont în altul. Sume relativ mari în valută. Dincolo de fătuca bancii, care la sfârşit de program, era clar că era depăşită de situaţie şi obosită, priveam mecanismul procedural al băncii, plin de formulare şi declaraţii şi frânturi din discuţii au ajuns şi la mine.
Mă gândeam, din colţişorul aşteptării mele, la toate acele aspecte. Coadă, formulare, declaraţii, acorduri peste acorduri, fata obosită, teneşii din picioarele tipului asortaţi la treining, pufăielile de nemulţumire, comentarii, faţa fetei aproape disperate…Da, treiningul fusese în piaţă, s-a săturat de hoţi şi de nenorociţi.
3/4 din ele îmi erau cunoscute din alte timpuri, alte orânduiri, pe care le-am blamat, le-am alungat, le-am învins…

Mă uit şi n-am cum să nu văd, n-am cum să nu recunosc că doar pălăriile s-au schimbat.
Discuţia mă extrage din constatările mele. Omul cu treining era profund nemulţumit. Era întrebat de provenienţa banilor. Stupoarea aproape că i-a sugrumat vocea. Erau de împrumut. Da, de împrumut. Zeci de mii de împrumut. Contract de împrumut?! De la prieteni???
Da, da, fusese în piaţă, se săturase de hoţi, de borfaşi şi nemernici. De toţi.
Simţeam cum aerul băncii nu se mai putea pulveriza prin straturile groase de ipocrizie. Aproape mirosea a făţărnicie, perfid şi slinos.
Căutam să respir.
Se întoarce spre mine:
– Spuneţi, doamnă, dacă e posibil aşa ceva?! Câte formulare, câte întrebări, ce, dacă mi-au dat nişte prieteni bani, suntem prieteni, ce naiba?! Contract?! Cum să fac contract între prieteni?! Pentru asta am luptat noi în 89???

Aer. Vreau aer. Cuvântul „sictir” nu reuşea să-mi iasă dar era singurul pe care l-aş fi zis…

Ascult Adele. Îmi place enorm de mult cum cântă. Impresionant. Nu, atunci când e prea mult, nu neg. Îmi izvoresc lacrimile. Le las pe valea obrajilor până când mi se împreunează în barba tremurândă şi, cascadă, se ostoiesc în pânza poalei.

Hello from the other side
There’s such a difference between us
And a million miles…

Norocul nostru e că ne iubeşte Dumnezeu. Pe noi toţi. Aşa cum suntem.
Sau, poate nu.