39 de ani

…au trecut.

Am aflat de el acum 39 de ani. 1976. Aveam doar 9 ani. Departe.
Mi-a plăcut vocea. Mi-au plăcut melodiile. N-aveam decât o singură casetă pe care, de atâta tot ascultat, îi ştiam versurile pe care aveam să le înţeleg mult mai târziu, linia melodică o recunoşteam din orice colţ de casă, ori ce colţ de stradă, de atunci până acum.
Am crescut, adolescenţa mi-a adus alte gusturi, mai zbuciumate, războinice şi agresive doar că ea, copilăria, a rămas învăşmântată în cântecele lui. Vocea lui e legată ombilical cu copilăria mea. Şi mai mult de atât.

Mai putea să aibă timp dar n-a mai avut. Îmi pare tare rău. Dumnezeu să-l odihnească!

Demis Roussos nu cânta. El spunea povestea. Universal valabilă. Cu vocea sufletului. Aia interioară pe care prea mândri, prea orgolioşi, prea speriaţi o lăsăm să ne cânte uneori. De bucurie. De tristeţe. Doar pentru noi. Sssss, să nu ştie nimenea!