Nevoi și spaime

…la șes, la deal.

Bunica lui, după douăzeci de ani de garsonieră la șeș, când s-o mute la deal,  le-a replicat dur și cu spaima întipărită pe chip:

– Io acolo, maică, nu mă mai întorc! Să vă duceți voi!

Și prin prisma ei de trăiri cu spălat cu apă rece, tăietoare de lemn și hamal de iarbă uscată, avea dreptate. Viața la bloc îi adusese apa caldă pe țeavă, căldura la paușal și mașina de spălat la priză.

Bunica, însă, ca orice alt om, avea fixațiile ei provenite din amarul vieții ei. Cum suntem noi acum cei din generația visătoare la fuga în vest care nu ne putem închipui și admite că visul frumos doar în mințile noastre a mai rămas. Că lucrurile s-au schimbat cât axul indicator să fie în partea cealaltă și chiar dacă, prin minune intr-o secundă, albul ar fi alb iarăsi, vremurile au murdărit prea mult acel alb știut, și tot n-o să mai fie vreodată ce-a fost acum 30 de ani.

Revenind la bunica, Dumnezeu s-o ierte, nu putea concepe că viața, acolo la țară, ar fi putut să fie altfel, că nevoile alea primare, în vremurile de azi, pot exista și în casele ulițelor. Sau, că asfaltul e negru și iarna.

Bunica mai uita un alt amănunt important, că la bloc, undeva la un etaj, la o venerabilă vârstă, era întreținută. Cobora doar atunci când îi cerea plasa s-o vânture iar când n-a mai putut, nici butonul liftului nu l-a mai apăsat. N-a dat piept în anii petrecuți la bloc, nici cu autobuzul luat de dimineață, nici cu zile ce se înmulțesc rapid, cele chinuite, ale unui loc de muncă, nemerniciile și amestecătura orașului în care nimeni nu știe pe nimeni. Ea n-a apucat și nici n-a avut posibilitatea contextului de a cuprinde cu mintea viețuirea scumpă cu E-uri a orașului.

Bunica a trăit la bloc. După ce-a viețuit o viață la țară. Asta a înțeles și ea și n-a mai vrut să se mai întoarcă. Neînțelegând că întoarcerea nu era în timp.

Ieri, mergeam pe-o uliță. Unde toată lumea spunea Bună ziua!, acel bunăziua strigat ca să auzi, ca să știi, ca să exiști.

Ulița m-a dus la cârciumă, la biserică, la cimitir, la magazine, că-s două, unul pentru burtă, altul pentru trai. Adică fix ceea ce suntem. Ceea ce exprimă, într-un mod, absolut simplificat, viața.
Unde nimic nu e în plus pentru nevoi, unde nimic nu e în minus pentru spaime.

De-o parte și alta a uliței, casele răsfirate pe pogoanele încărcate cu verde naturii, roșul roșiilor și merelor, galbenul porumbului, corcodușelor și perelor, vinețiul vinetelor și al prunelor. Case peste care boltea curcubeul florilor și al boltelor de viță de vie.

Am luat lanț pentru găleata de fântînă. Cu toate că deja apa îmi intră și iese din casă.
Am luat potcoavă nouă pentru casă. Cu toate că n-am cal.
Am luat scândură pentru casă. Cu toate că am prize și curent pentru încălzire.

Am luat liniște. Și mi-au fost alungate gândurile. Spaimele orașului, ale locului de muncă, ale răutății gratuite, ale dumnezeilor muritori, ale furtului și vânzărilor, ale plasticului din alimente, ale hrăpăreților și imoralilor, ale curvelor bătrâne și nesătule, al mizeriei pe care suntem nevoiți s-o viețuim.

Și, pentru câteva ore am trăit. Orele uliței.

Nu, satul românesc nu mai e aproape nimic din ce-a fost. Oamenii gospodari, oamenii acestor locuri de poveste, n-au stat cu mâinile în sân. Și-au spălat trebuințele cu apă curată de tehnologie fără excese, în prezența rațiunii. Oamenii de sat știu, încă, cât le trebuie fără împovărarea consumerismului bolnav de păgubitor.

Mi-a plăcut mult o vorbă din sat, căci în înțelepciunea uliței, ea spune în câteva cuvinte, tot ce-am scris eu în atâtea rânduri:

Nu șchioapătă calul de-o ureche”

De vorbă

…din vorbă-n vorbă.

Nici nu contează, nici nu e important de unde până unde am ajuns, din vorbă-n vorbă, să(-mi) pun întrebări:

Cât costă o viaţă? 
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Legea talionului. Viaţă pentru viaţă. Abia atunci plăteşti. Până la capăt.

Cât e preţul unei destin?

Preţul vânzării. Pentru care eşti aruncat la coş. Ţi-l pune cel ce-ţi sechestrează bunurile cel mai de preţ: timpul şi răbdarea îngemănate în inimă.

Cât timp …?

Toată viaţa. Chiar dacă uneori umbra uitării acoperă. Undeva acolo există. Şi vina, şi vinovăţia, şi dispreţul valorii.

De vorbă , din vorbă-n vorbă, am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Că nimic nu-i întâmplător. Legea talionului se aplică. Cumva, cândva, cuiva.

Viața pe segmente

…de 20.

De ceva vreme îmi trăiesc mai aprig clipa. Cumva, prin noianul de toate cele, mă bucur mai mult, cred eu, de ceea ce mă înconjoară. Cumva am reușit să dau mai multă importanță prezentului. Și ca niciodată, mi-am făcut planuri pentru mai târziu, mult mai târziu. Cu tot cu rațiunea posibilității de a se întâmpla orice.

La 20 de ani ai timp. Extrem de mult. Sau cel puțin așa crezi că pe 20 îl poți înmulți cu 5. Împărățești pământul. E criza, de la 20, a tinereții.

La 40 de ani ai timp. Încă. Însă începi să întrevezi marginea inevitabilă a lui ”prea târziu”.  20-zeciul de altădată s-a dublat. Dar mai e loc de încă o dublare. Deci, 4.  E criza, de la 40, a maturității.

Cu cât te apropii de 50 cu atât începi să înțelegi că socoteala ta cu 4 nu îți mai pare că se potrivește. Că viața e așa cum e, că strângi de toate, că ele lasă urme. Vezi altfel perspectiva altor 20. Că ți-a crescut copilul mare cât tranșa de 20. Și brusc îți apare perspectiva altfel. Timpul îl mai măsori o dată. Altfel. În timpul cât mai crește un copil. Timp pe care nici nu știi când a trecut. Și când mai privești și spre media de viață…
Prevăd și criza de la 50. Criza în care pășești în vâltoarea descendentă. Până când ea ne va despărți.

Te uiți în spate. Altădată îți părea că ai trăit. Nici urmă de regret. Că s-au întâmplat destule ca să fii mulțumit. A fost cât a fost, le-ai trăit, le ridici în slăvi p-alea bune, ți le asumi p-alea rele, tragi linie și te arunci cu capul înainte în ”fie ce-o urma, cât o urma” chiar dacă mâine.
Până ajungi să fii conștient, de după 50, de următorul tronson întreg de 20. Junghiul regretului dă târcoale. Te îmbie la mai mult. Nu la avut cât la făcut. Devii hulpav. Să fie. Să mergi. Să faci. Să existi. Cu ai tăi. Cei care-ți sunt aproape. Care au fost lângă tine când ți-ai oblojit rănile. Poate nu întotdeauna dar au rămas, aici, acum. Deci, altfel. Că sunt atât de multe nerânduite. Și cu cât ”s-apuci” îți năpustește mintea cu atât sfredelul regretului se înfige mai tare.

Stau pe o piatră și dau, ca un copil, din picioare. Niciuna nu se mai potrivește. Nici ca atitudine, nici ca gândire. Piatra e bornă, copilul speranța. Mai faci o dată calculele. E certitudine că ai trecut vârtos de jumătate. Ce-a fost mult s-a întâmplat. Restul e fum. Și fumul nu întotdeauna ajunge departe. Nici măcar pentru încă un segment. Că viața nu e matematică în segmente de 20 e doar o dreaptă mărginită.

Așa că, revin. Azi. E frumos. E bine. Pot. Sunt. Înțelegi?

Sărbătorind

…sărbătoarea.

M-am născut de ziua mea, zice Paul Stratan. Dar când e mai ziua mea?
Eu zic, că mi-s mai aproape versurile astea, aşa:
It’s my life
It’s now or never
I ain’t gonna live forever

I just want to live while I’m alive

Şi pe 12 august. Şi pe 5 mai. Şi azi, 7 ianuarie. Zile de naştere şi renaştere.

Azi s-a împlinit un an de ultima renaştere. E ziua în care s-a dovedit(iarăşi) că Cineva mă iubeşte. E ziua în care am ştiut că altcineva mă veghează şi e alături de mine. Încă o zi în care am ştiut că n-am cum să mor şi-o să fie bine.

Aşa că, îi port pe amândoi în inima mea. Pe el, rămurică ce-i sunt, şi pe El, din a cărui turmă fac parte.

Ridică-te Gheorghe

…ridică-te Ioane!

Încă de prima oară, de la prima încercare, am văzut trăgând cu coada ochiului sufletului meu, pe restul. Neputincioasă fizic m-am întors acasă. A trebuit să lupt cu cei doi monştri din mine. Ca de fiecare dată, amocul m-a cuprins după. Cu jale. O refulare prin ceea a fost nevoie să trec fără a întreba de ce. Şi tot, ca de fiecare dată, m-am luptat pentru fiecare clipă de răbdare. Cu care nu eram şi nu sunt nici acum obişnuită. Nici cu ea, nici cu incapabilitatea mea de a face ce doresc, când doresc fără dependenţa de braţul altuia. Spre norocul meu, astea două, nu m-au ţinut mult sau prea mult. Lumea spune că sunt puternică. Adevărul e că nu-i deloc aşa. Ci doar mut ceea ce e exterior, în interior şi leg două lacăte la cutie. Chiar dacă împovărat sufletul îţi zdreleşte genuchii.

După o experienţă traumatică şi la propriu, şi la figurat, sigur că toată lumea te compătimeşte, sigur că fiecare îşi doreşte, sincer, să te ajute, să fie acolo, să pună umărul, să participe cumva. Datorie cu sinceritate. Uman răspunde fiecare după posibilităţi, fizic nimeni nu poate fi în pielea celuilalt, celui lovit de soartă. Căci şi empatie dacă este, ţine puţin, foarte puţin. Cam 2 săptămâni. Cu abatere de încă-o săptămână. După om, după port, cum ar zice poetul.

Am înţeles încă de atunci cum stau lucrurile. Că dacă e să te bazezi pe cineva, te bazezi numai pe tine dacă vrei să existe dragostea de tine în restul tuturor zilelor. Cumva atunci, m-am supărat. Nu pricepeam diferenţa asta mare dintre declaraţie şi faptă. Şi, ca un făcut, n-a durat mult, şi-am văzut. Cum e să fii pe partea cealaltă a baricadei. Că te iei cu viaţa, că problemele vin gârlă, că identificarea afectivă, multă sau mai puţină, cu necazul altuia tot e limitată, că oricât de mult ai ţine la cineva, cu excepţia cazului când renunţi la tot şi cu totul şi îi dedici timpul exclusiv, ei bine, ritmul dublu nu poate fi ţinut prea mult. Nici fizic, nici psihic. Şi-am mai înţeles încă o dată. Că sunt la fel.
Că nu trebuie să aştepţi ci doar să te ridici.

Omenescul este finit. Şi are un rost, aşa şi trebuie să fie. Ca cel beteag să se ridice, ca cel teafăr să-şi poate duce traiul lui. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Of course, cum ar zice englezul, n-am ţinut doar pentru mine experienţa căpătată. Şi, cu prima ocazie asemănătoare, am împărtăşit-o. Cu drag, cu imbold, cu prietenie.

Cumva am lovit în plin, de două ori, cu două persoane diferite. Pentru că natura umană, mereu surprinzătoare, îşi cuibăreşte în om ce nici că gândeşti, o  altă latură. Latura folosului. Că poţi să profiţi de-o situaţie excepţională şi crud, cu ea, să-i înrobeşti pe ceilalţi. Pe cei de lângă. Cei mai de lângă. Un fel de dacă „eu am suferit, atunci nu mă las şi nu vă las să uit/uităm, să lăsăm în urmă. Să mergem mai departe dar şi voi îmi duceţi crucea, ba chiar, puteţi să mi-o căraţi pe umerii voştri!”

Aşa am pierdut oameni dragi. Ridicându-mă în genunchi ca mai apoi, cu umor, să mă ridic în picioare. Refuzănd să fiu o victimă, o dependentă fictivă. Un exemplu care nu era bun pentru demersurile lor, nu spuneam ce doreau să spun, nu le puteam susţine falsul. Sau cum să facem să-i subjugăm pe ceilalţi. Şi, peste puterile mele interioare, nu puteam pune umărul alături de ele la mutarea muntelui vinovăţiei. Care nici nu exista.

Drumul spinos al spiritului şi naturii umane se pare că trebuie priceput de fiecare dintre noi. În toate ipostazele şi posibilităţile. Că oricât de dragi am fi cuiva, timpul, răbdarea şi compansiunea sunt mărginite de evenimentele care vin din spatele fiecăruia dintre noi şi ne împing să avem grijă de (şi)noi înşine. Că nu putem fi, într-o relaţie normală, pe termen nelimitat numai centrul. Că atenţia se câştigă prin ceea ce faci constructiv, nu prin ceea ceri imperativ. Că şi rolul de perpetuă victimă, la un moment dat, satură, agasează şi stârneşte altele mai rele.
Nici nu ştiu şi nici nu vreau să şaflu vreodată ce urmează după o astfel de atitudine.
Chit că am o bănuială.