Ridică-te Gheorghe

…ridică-te Ioane!

Încă de prima oară, de la prima încercare, am văzut trăgând cu coada ochiului sufletului meu, pe restul. Neputincioasă fizic m-am întors acasă. A trebuit să lupt cu cei doi monştri din mine. Ca de fiecare dată, amocul m-a cuprins după. Cu jale. O refulare prin ceea a fost nevoie să trec fără a întreba de ce. Şi tot, ca de fiecare dată, m-am luptat pentru fiecare clipă de răbdare. Cu care nu eram şi nu sunt nici acum obişnuită. Nici cu ea, nici cu incapabilitatea mea de a face ce doresc, când doresc fără dependenţa de braţul altuia. Spre norocul meu, astea două, nu m-au ţinut mult sau prea mult. Lumea spune că sunt puternică. Adevărul e că nu-i deloc aşa. Ci doar mut ceea ce e exterior, în interior şi leg două lacăte la cutie. Chiar dacă împovărat sufletul îţi zdreleşte genuchii.

După o experienţă traumatică şi la propriu, şi la figurat, sigur că toată lumea te compătimeşte, sigur că fiecare îşi doreşte, sincer, să te ajute, să fie acolo, să pună umărul, să participe cumva. Datorie cu sinceritate. Uman răspunde fiecare după posibilităţi, fizic nimeni nu poate fi în pielea celuilalt, celui lovit de soartă. Căci şi empatie dacă este, ţine puţin, foarte puţin. Cam 2 săptămâni. Cu abatere de încă-o săptămână. După om, după port, cum ar zice poetul.

Am înţeles încă de atunci cum stau lucrurile. Că dacă e să te bazezi pe cineva, te bazezi numai pe tine dacă vrei să existe dragostea de tine în restul tuturor zilelor. Cumva atunci, m-am supărat. Nu pricepeam diferenţa asta mare dintre declaraţie şi faptă. Şi, ca un făcut, n-a durat mult, şi-am văzut. Cum e să fii pe partea cealaltă a baricadei. Că te iei cu viaţa, că problemele vin gârlă, că identificarea afectivă, multă sau mai puţină, cu necazul altuia tot e limitată, că oricât de mult ai ţine la cineva, cu excepţia cazului când renunţi la tot şi cu totul şi îi dedici timpul exclusiv, ei bine, ritmul dublu nu poate fi ţinut prea mult. Nici fizic, nici psihic. Şi-am mai înţeles încă o dată. Că sunt la fel.
Că nu trebuie să aştepţi ci doar să te ridici.

Omenescul este finit. Şi are un rost, aşa şi trebuie să fie. Ca cel beteag să se ridice, ca cel teafăr să-şi poate duce traiul lui. Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

Of course, cum ar zice englezul, n-am ţinut doar pentru mine experienţa căpătată. Şi, cu prima ocazie asemănătoare, am împărtăşit-o. Cu drag, cu imbold, cu prietenie.

Cumva am lovit în plin, de două ori, cu două persoane diferite. Pentru că natura umană, mereu surprinzătoare, îşi cuibăreşte în om ce nici că gândeşti, o  altă latură. Latura folosului. Că poţi să profiţi de-o situaţie excepţională şi crud, cu ea, să-i înrobeşti pe ceilalţi. Pe cei de lângă. Cei mai de lângă. Un fel de dacă „eu am suferit, atunci nu mă las şi nu vă las să uit/uităm, să lăsăm în urmă. Să mergem mai departe dar şi voi îmi duceţi crucea, ba chiar, puteţi să mi-o căraţi pe umerii voştri!”

Aşa am pierdut oameni dragi. Ridicându-mă în genunchi ca mai apoi, cu umor, să mă ridic în picioare. Refuzănd să fiu o victimă, o dependentă fictivă. Un exemplu care nu era bun pentru demersurile lor, nu spuneam ce doreau să spun, nu le puteam susţine falsul. Sau cum să facem să-i subjugăm pe ceilalţi. Şi, peste puterile mele interioare, nu puteam pune umărul alături de ele la mutarea muntelui vinovăţiei. Care nici nu exista.

Drumul spinos al spiritului şi naturii umane se pare că trebuie priceput de fiecare dintre noi. În toate ipostazele şi posibilităţile. Că oricât de dragi am fi cuiva, timpul, răbdarea şi compansiunea sunt mărginite de evenimentele care vin din spatele fiecăruia dintre noi şi ne împing să avem grijă de (şi)noi înşine. Că nu putem fi, într-o relaţie normală, pe termen nelimitat numai centrul. Că atenţia se câştigă prin ceea ce faci constructiv, nu prin ceea ceri imperativ. Că şi rolul de perpetuă victimă, la un moment dat, satură, agasează şi stârneşte altele mai rele.
Nici nu ştiu şi nici nu vreau să şaflu vreodată ce urmează după o astfel de atitudine.
Chit că am o bănuială.

Papiota

…acest şir lung de potenţiale şi certe capete de aţă.

Ieri am vrut să cos ceva cu aţă de orice culoare. N-avea importanţă, cusătura ascunsă n-ar fi lăsat să se vadă culoarea. Doar de bumbac şi nu de plastic să fi fost. Am luat la nimereală o papiotă şi i-am căutat capătul. Am răsucit-o, am dat-o transversal cu unghia, n-am găsit. Capătul de aţă s-a dat ascuns. Şi-am făcut ce fac de fiecare dată. Am tras cu acul, până am rupt, una din aţele de la suprafaţă. I-am făcut capăt, capete. Am apucat unul din capete, papiota s-a răsucit o dată şi jumătate şi-a căzut pe masă. Mă alesesem cu o bucăţică de aţă. Scurtă. De undeva noul capăt al papiotei a răsarit şi el. Am inceput să cos ce aveam de cusut.

În minte mi-a răsărit zicala cum că viaţa e ca un fir de aţă. Mi-au căzut ochii pe bucăţica aia mică ruptă, forţat, chiar de mine. Privind înapoi peste umărul memoriei, în conştiinţa mea, a apărut regretul că, până acum, am privit zicala numai în sensul fragilităţii fiinţei noastre. Un fir subţire/fragil gata oricând să se rupă.

Papiota suntem noi. Pe ea, înfăşurat stă firul vieţii. Care are un capăt final. Nimeni nu ştie unde. Poate pe parcurs, poate până când apare tamburul pe care e înfăşurată aţa. Dar până acolo, sunt multe alte capete. Uneori voluntare şi vesele, altele, din necesitate, forţate şi aprige. Unele care se termină fiindcă li se termină aţa existenţei lor, altele, pe care le smulgem, brutal, noi, pentru că trebuie să se termine. Să putem desfăşura mai departe aţa papiotei noastre, cu alte începuturi, cu alte vise, cu alte încercări.
Cos în continuare. Nodul apare senin de te miri din ce răsucitură. Privesc nodul răsărit în momentul cel mai prost al ţeserii. Trag cu acul de el şi el se desface. Mă face să zâmbesc.
Nodurile. De capete de aţă sau pe cele voite/intenţionate sau cele aleatorii/întâmplătoare. Oricum ar fi, ele lasă urme. Pe faţă, pe dos, ochiul de aţă format sau capetele înodate rămân acolo. Şi totul ţine de ţesătură. Prin ţesătura rigidă, compactă, deasă nu trece nodul. Doar dacă ţesătura permite prin ochiurile ei largi/flexibile trece nodul ori de câte ori împungi cu acul, coşi mai departe până ce nodul rămâne în spate iar cu firul drept poţi să continui fără de strădanie doar urmărind  cu atenţie să nu coşi alături unde nu este nevoie sau să te coşi pe tine .

Lucruri simple şi la îndemână care fără de viaţă ne arată ce e viaţa. Relaţiile dintre noi. Raportul dintre noi şi ceilalţi.

Privesc iarăşi papiota, aţa nu-i continuă în grosime. Pe alocuri, e mai subţire, e mai groasă. Nicidecum perfectă. Ca şi noi, ca stările şi trecerile noastre.

 ate

Zile lungi

…nopţi între lucid şi translucid.

Am avut iarăşi timp. Să reflectez. Să adun şi să scad. Fără însă, ca de data asta, să fac vreo socoteală. Pentru că am ajuns la concluzia că acolo, la marginea tărâmurilor, socotelile sunt nule.

Contează doar ce faci mai departe. Ce te schimbă sau ce laşi să te schimbe, dacă şi cum laşi să se întâmple. Ce mai rămâi.

Egoism cu toate formele sau iertare fiindcă n-au ştiut ce fac.

Cum mereu am avut dualitatea la îndemână, de fapt ea m-a avut pe mine la mâna ei, rostule ei abia acum mi s-a reliefat. Ca şansă să nu fiu dintre cei de care spune Dumi.”Ce face omul şi despre ce vorbeşte omul sunt două lucruri diferite.” Să caut mai întâi, până la prăsele înfruntând toată durerea vanităţii, faptele mele şi nu vorbele mele.
Superficialitatea conştiinţei sau ocaua cu două măsuri sau nici măcar, care după părerea mea şi-a experienţei de viaţă, îmi spun că asta e ceea ce ne strică sau mai bine spus, ceea ce ne împiedică să evoluam ca individ, ca specie. Ne târîm pe orizontala conştiinţei de 2015 ani.

Aşa că, gândind astfel, am ales. Şi, mi-e bine. Să ne fie de bine!

Cu rata

…pe rută. Poveste de acum 100 de ani…

Plec la drum. Mă urc în rata plină. N-am mai mers cu rata din copilărie. Dau din umeri mental a n-am ce face. Îmi fac loc şi, dintr-un noroc, o legătură de găini sunt date la o parte şi mă aşez pe un scaun. Nu contează nimic, nici scaunul plin de pene şi nici paltonul meu. La şase dimineaţa, nu mai are nicio importanţă. Drumul e lung. E cald în maşină. Geamurile aburite ascund mizeria dar nu şi mirosul de ţuică amestecat cu sudoare. De la şofer se aude în surdină un lălăit. E prea cald. Deschid paltonul şi din el îmi răsare costumul. Da, cu treabă, la treabă. Maşina opreşte. Vecinul cu găinile dă a lehamite din mână şi se scotoceşte. Scoate 2 lei împăturiţi. Îi îndreaptă, îi îndoaie pe mijlocul lăţimii şi-i ţine aşa, în aer, a aşteptare. Şoferul trece pe la fiecare. Adună. Când ajunge la noi, înfaşcă cei doi lei ai vecinului şi se uită a mirare la mine. Scot legitimaţia. Asta am, asta dau. Mormăie cu necaz un „fir-a-aş al draq!”. Trece mai departe. Nu mult. 2 secunde. Se întoarce.

– Mata ai venit să mă controlezi? îmi zice şoptit şi speriat.

– Nu. Am altă treabă, îi răspund.

– Mata ai venit să mă controlezi! zice, de data asta, sigur pe el dar cu obidă.

– Nu. Vezi-ţi de treabă. Pleacă şi dă drumul la maşină. Mă grăbesc.

– Ai venit să mă controlezi! Păi, ce io nu văd?! Legitimaţie, costum, geantă de şef! Ştiu io! Am cinci copii acasă!

– Pleacă! deja lumea se uită la noi. E din ce în ce mai cald. Aerul fierbinte şi pestilenţios îmi ridică stomacul gol în beregată.

Şoferul pleacă. Ajung la destinaţie. Cobor, nu înainte să-l aud:

– Am 5 copii acasă!

Uşile se închid, îmi văd de drum. Trag aer în piept tot drumul, până îmi îngheaţa plămânii. La treabă, cu treabă. E noapte deja când mă întorc. Aflu că ratele sunt din două în două ore. Stau la capăt de linie şi aştept. Vântul care mă bate din toate părţile mă face să-mi doresc izul cărpănos din rată.  Lumea se strânge în jurul meu. Rata vine. Ne urcăm pe apucate. Apuc şi scaun. Cu coada ochiului, în trecere, mă uit la şofer. E acelaşi.

Vine la mine. Direct, fără să mai pornească maşina.

– Mata mă urmăreşti! E sigur pe el şi e un amalgam de indignare şi frică. Uite, i-ai p-ăştia, şi scoate un teanc de 50o de mii de lei. Sunt 5 milioane. Hai, ia-i! E pentru matale!

Sunt obosită. El nu ştie. Eu, da.

– Te urmăresc, pe draq! Lasă-mă, nene, în pace cu banii tăi!

– Bre, mă ia la sentiment după ce-mi citeşte mai mult decât iritare în voce, spune, bre, adevărul. E clar că mă urmăreşti! S-a plâns vreunul, am reclamaţii! Sigur am reclamaţii, lasă că ştiu eu! Să plâng, ai draq, dar n-ar avea unul abonament! Ce să le faci, sunt săraci! N-au de unde! Iar io am 5 copii acasă. Hai, nu mă da în gât! Bei ceva să te mai încălzeşti că văd că eşti tare zgribulită?

Trag aer în piept. Sunt obosită. Vreau acasă.

– Porneşte maşina, îi spun tăios. Îmi vine să-i spun că discutăm la capăt, numai să mă lase în pace, dar mă răzgândesc că, de gânduri şi frică, ne bagă tălâmbul în vreun pom. Hai, ce te uiţi la mine?! Porneşte! sec dau comanda. Nu mai are loc de întors. Pleacă spre volan, bombănund la fel: am 5 copii acasă!

Mi-e frig. Mi-e foame. Sunt obosită. Moţăi pe scaun ca unul de-a scăpat după 12 cu 24. Ajungem.

Cobor. În spatele meu, şoferul.

– Bre, m-ai urmărit, nu-i aşa? Aaaaa, acum m-am prins, eşti procuroare!

– Nu sunt, lasă-mă-n pace!

– Da′, ce eşti?

– Sunt inginer, expert, şi-atât!

– Aaaa, deci, vezi, eşti tot un fel de procuroare! Ştiam io!

– Nu sunt! Vrei să-ţi scot legitimaţia? Uite! şi dau să bag mâna după ea, în geantă.

– Nu, nu, nu, laaaaas-o acolo! N-o mai scoate, ce draq! Hai să-ţi dau ceva de băut că eşti de treabă!

– Lasă-mă, nene, în pace! Vezi-ţi de drum, du-te şi-ţi predă maşina!

– Aaaa, nu-i nevoie, l-am învăţat p-ala mic, şi-mi arată un zbârlit de vreun metru şi ceva, care-mi zâmbeşte tălâmb. Hai, să-ţi dau ceva de baut!

Mă trage de mânecă. Mă smulg de mânecă.

– Hai, bre, nu fii tehui!

Tehui?! Mă lasă mută. Merg spre birtul autogării. Ne aşezăm la o masă.

– Ce să-ţi iau? Hai să şi mâncăm ceva. Ce bei? Vrei o ţuică?

Socotesc, adun, îi spun:

– Bre, uite care-i treaba. Io nu beau decât whisky de un anumit fel. Mă duc în benzinărie să iau ce-mi place şi mă întorc imediat.

– Aaaa, nu se poate, io cumpăr! Stai că vin cu mata! şi dă se ridice, io îi pun mâna pe umăr:

– Stai aici, bre, că pierdem şi masa şi trebuie să pândeşti când vine ospătăriţa aia să ne ia comanda. Lasă, când mă întorc îţi spun cât face şi-mi dai dumneata banii.

N-are ce face, rămâne pe loc nu înainte să mă întrebe ce vreau să comand. Ce vrei dumneata, o friptură de care-o fi, îi zic. Şi plec.

Şi nici că m-am mai întors până în zile noastre.

Cafea cu zaţ

… n-am mai băut, cred, de ani buni.

Zilele trecute am primit una. O cafea cu zaţ , de ibric. Pe care am băut-o, vorba cântecului. Nostalgie, gust aparte, un „altceva” demult uitat. Cum cana mi-a fost din dotare, am plecat cu ea înapoi în birou, unde mă aştepta „treaba”. N-am apucat s-o vântur prin apă, s-o spăl de resturi. Cum-necum, a rămas acolo în stânga mea. Poate o oră. Poate două. Un timp. La un moment dat, mi-am ridicat privirea spre ea. Drumul zaţului era acolo cu toate cele ştiute.

Şi, mi-am amintit. Mi-am amintit de vremuri uitate. De nechezol. De speranţele dintr-o ceaşcă de „cafea” întoarsă. De ritualul băutului, „încă puţin”, de pata lătăreaţă a serveţelui pe care întorceam cana. De aşteptare. De nerăbdare, „până să se aşeze”. De tinerele şi năroadele, chiţăitoare şi mai mereu zâmbitoare, ce întorceau ceştile de cafea cu speranţa ivirii alesului printre haosurile oculte ale boabelor mărunţite. Cu ce literă, dacă e blond sau brunet, dacă e la ceas de seară sau oră de vară. Cu teamă, şi de necazuri, întrebam. Şi de examenele care băteau în poarta sesiunii de primăvară-vară-toamnă. Învârteam, răsuceam cana în neştire până când se potrivea o literă, o figură, un drum sau punctul era alb aducător de noroc, iar pe cele negre ce le număram ca zile/săptămâni de aşteptare. Ne prosteam una pe alta ştiindu-ne fiecare una alteia păsurile şi visele. Ştiam şi asta, dar noi, fetele, vroiam să auzim ce ne doream.  Că vine, că trece, c-o să fie bine. Făt-Frumos, necazul, examenul. Era un mod de a născoci speranţa în vremuri tulburi.

N-am mai „ghicit” şi nici n-am mai auzit prin preajma mea, de ani buni, ca cineva să se mai îndeletnicească. Habar n-am unde a dispărut(şi nici când a dispărut) obiceiul sau „ocupaţia” asta. Poate cu inventarea primului filtru de cafea. Poate cu tehnologia care-ţi aduce zilnic câteva horoscoape. Poate cu „specializarea” în domeniu a Mamelor Omida din casele lor cu turnuleţe. Poate…unde cafeaua e pe toate drumurile mall-urilor. Poate…unde nu se mai strâng prieteniile decât virtual…

Am privit dâra de cafea. Şerpuitoarele forme mă ademenesc să mai „ghicesc” încă o dată de dragul vremurilor de altă dată…

cafea cu zat