Taguri Arhive: casa

A ne complica

de

…de vinerea până duminica!

Vineri.
Abia întoarsă din drumurile lungi, după seara în care n-a căzut întrebarea precum securea : Ce mâncăm?!, treburile s-au îmbulzit ca la pomul lăudat, încă de a doua zi de dimineaţă. La servici mă aşteptau ca pe calul breaz şi eu să mă înghesuiam iar la ritmul ăla precum draqul la tămâie. Am ţinut ritm şi pas de deux până pe la 12. De unde mi s-a tăiat filmul. Avalanşa oboselii m-a prins din urmă şi-a dat cu mine de scaunul biroului de unde nu m-am mai încumetat să mă ridic de teamă de figuri tip plonjon. Cum n-am ştiut să-mi dau ochii peste cap niciodată şi parez cu succes şi zâmbetul pe buze orice fel de leşinuri sau altele mai rele, nici de data asta n-am procedat altfel. Abia am aşteptat să se facă ora plecării şi să mă şoferesc spre casă. Unde am ajuns cu destul succes. Nu integral, însă. Eu da, maşina mai puţin pe partea dreaptă, fiindcă, cumva, am vrut să fac schimb de vopsea cu o balustradă de pe Podul Basarab. Schimbul a fost reuşit. Eu mi-am lăsat vopseaua pe balustradă, balustrada mi-a lăsat o dungă până la tablă.

Amândouă am fost mulţumite. Ea nu s-a clintit, eu nici că m-am oprit până la patul din dormitorul matrimonial. Totuşi, am reuşit să parchez regulamentar, la poarta, calul nemţesc fără filtru de particule mincinos.

După 2 ore eram iarăşi verde. La cratiţă. Unde am rămas vreo oră când telefoanele au început să sune. Două dintre ele de plaisir adică taca-taca ca fetele, unul, însă, care mă chema la arme. Şi aşa am luat drumul Sălajului unde, după ce-am greşit de două ori locul şi m-am învârtit ca Grivei în jurul cozii, m-am întâlnit cu o Doamna care mi-a umplut maşina cu haine şi alte lucruri utile pe care le-a donat pentru cei de la Valea Plopului. Pe care le-am dus direct în locul de unde, probabil, într-o zi-două, vor pleca spre ei. Când eram plină de avânt cu plasele în mâini coborând de la etajul 3, telefonul iarăşi a târîit. Un prieten. Care suna un prieten. Care să bem un vin. Care îl sună şi pe Manolu. Care mă sună pe mine. Care îmi trasează sarcini: apă, vin, suc, vii să mă iei. Aaaa, şi să nu uit că animalele n-au de mâncare.

Cumva, pe la 2 în noapte, am încheiat aventura zilei de vineri.

Sâmbăta. Zi frumoasă ca mine! Mica în excursieeeee… Manolu la serviciiiii…Io şefă pe tarla! Şi-am început a recolta. Din dormitor, din brazda de pe partea dreaptă, am adunat toţi ciorapii lui Manolu şi alte roade lăsate de izbeliştea săptămânii, de pe partea stânga, recolta a fost mai bogată. Acolo le găseşti pe toate, de la merele Anei, până la strugurii Micăi- adică multe şi mărunte. După recoltat, am arat cu aspiratorul prin toate colţurile.
Recoltele erau bogate în fiecare cameră, iar pe holuri casei domnea abundenţa! Ale naibii se copseseră toate în numai 3 zile cât am lipsit!

Pe la 4 spre 5 după amiaza am reuşit să le pun pe toate la locul lor. Care aşezate frumos pe rafturi, care atârnate pe sârmă la uscare, care spălate şi şterse cu cârpa şi arătură prin toată casa. Cum am norocul, la 5 minute după ce am tras tractorul, adică eu şi remorca, adică mopul, pe dreapta, a venit şi Manolu rupt de foame şi obosit ca râma. Ne recuperăm amândoi până spre 8 seara când hotărâm să cumpărăm pâine….de la Lidl. Ceea ce se traduce altfel, de fiecare dată. Ne melcuim printre rafturi, la a 3 -a tură iar mi se ia curentul şi-l sfătuiesc pe Manolu să mă ia de aripă, să-mi spună „tu” şi să mă ducă acasă. În parcare, ne dăm seama că în tot coşul ăla nu e nicio urmă de pâine…Mă garează la domiciliul conjugal şi plecă să ia pâine din colţ, unde e mai ieftină, nu ca la Lidl de costă un coş întreg! Mă alimentez cu juma de kil de apă cu ceea ce încep, încet, încetişor să ies din starea de avarie.

Duminică.
Ora 6 a venit, eu cu drag m-am trezit! După ora nouă. Adică aia cu limba dată înapoi. Până la 7 jumătate nici TT-ul nu catadicsește să se dea jos din coşuleţ. La 8 era forfotă în toată casa. TT-ul pe uliţă. Manolu era plin de avânt. Eu cu entuziasmul conştiinţei lucrurilor îndelung amânate. Şi aşa ne-am apucat de treabă. Strânge pavilionul, bagă mobilierul în casă, mătură curtea, strânge frunzele din grădină, spală curtea.

Aer curat, vreme frumoasă, muncă de galeră. Tot o recuperare şi odihnă!

A fost cândva

de

… că altfel nu se mai povestea.

O vorbă bună, un zâmbet, o floare.
Un orice material pe care ţi l-ai dorit şi de care aveai nevoie. O lingură, o masă, o casă.
O nebunie de moment. O rochie, un pantof, o maşină.

Când le ai la timpul lor- le doreşti ori ai nevoie- aprecierea vine dulce. Nu uiţi. Mâna care ţi s-a întins, norocul de care ai beneficiat, locul gol care acum s-a umplut şi-ţi poţi focaliza efortul spre altceva. E o bucurie plină şi eşti conştient. De existenţă palpabilă, reală, întâmplată. De(uneori)lipsa efortului.
Când sunt la timpul lor, ţi se potrivesc.
Înveţi să faci diferenţa dintre „mi se cuvine” şi „ce noroc că am”.

Când vin mai târziu, ele vin contorsionate de forma iniţială dorită. Cu mai puţin. Întotdeauna cu anii mai puţini în care te puteai bucura. Trăi. Beneficia. Care între timp s-au umplut cu altceva.
Când vin mai târziu, efortul pe care l-ai depus îţi dă certitudinea meritatului. Înveţi să faci diferenţa dintre „dacă vreau, pot” şi ” nu pică pară mălăiaţă”.
Efortul nu întotdeauna e îmbrăcat în haina cinstei şi asta face ca bucuria lui „mi se cuvine” să fie ipocrită, meschină, mârşavă. Asta e, însă, altă poveste.

Sunt haine care nu se mai potrivesc cu vârsta. Şi nici atitudini. Şi nici măcar lucruri pe care (acum)ţi le permiţi. Vine un timp când le zâmbeşti nostalgic a amintire de vis de tinereţe ori de cândva. Ceea ce părea extraordinar s-a transformat în moft ce nu-i mai găseşti rostul. Căci nu mai eşti acelaşi. Ai avut timp să înveţi să discerni între „pentru tine şi sufletul tău” şi „pentru alţii şi ficatul lor”. Şi dacă nu ţi-ai făcut un ţel în viaţă pentru ciroza celor din jur, atunci n-ai cum să nu înţelegi diferenţa dintre a îndeplini o nevoie/o trebuinţă şi a epata în văzul tuturor de „ficatul” lor întinzându-te mai mult decât ţi-e plapuma fie ea de orice fel ar fi: material, social, număr de ani, etc.

Aşa…precum diferenţa dintre a fii suficient şi a-ţi fii suficient. Şi linia aia subţire dintre de bunul simţ şi ridicol.
Şi dacă tot am ajuns la sufient şi suficienţă…cât îi trebuie omului?! Nu „cât” material ci cât timp îi trebuie până înţelege că nimic material nu compensează viaţa…Până îl strâng pereţii fie ei şi de palat.

Mi-am amintit de cineva care-a crezut într-o poveste c-o maşină. Şi rolul ei în viaţa mea.
Şi am pus câteva gânduri care-mi exprimă clar viziunea şi regulile după care mă orientez în traiul meu. De „ieri”.
Căci râd amar, ca şi atunci, la cât ştie despre viaţă, vise, oameni.
La ce mi-ar mai fi trebuit mie maşina aia?!…Cum să crezi o aşa prostie?!…

Să răspund la întrebări

de

…zice Roxana căruia îi mulţumesc 🙂

Nu, nu obişnuiesc nici să preiau, nici să dau mai departe.

1. Mai gasesti resurse sa privesti cerul si sa vezi mai mult decat nori sau soare?

În fiecare zi. Pe drum. Spre servici, spre casă. Ştiu că de Acolo cine mă veghează. Şi sunt mulţi dintre cei care nu mai sunt dar care vor rămâne pururea în inima mea. Şi le zâmbesc.
Cerul e măsura micimii omului. E un mod de a te aduce cu picioarele pe pământ şi a-ţi aminti cât de efemeri suntem. Dincolo de frumuseţe, de lumină, de culoare, e imensitatea şi eternul.

2. Daca ar fi sa alegi un singur loc unde sa iti petreci tot restul vietii, care ar fi acela?

Undeva departe de locurile de unde se „dă ora exactă”. Că se dă cu laşitate, ipocrizie şi multă falsitate. De fapt, ora asta exactă e spoială „mai-marilor” momentului. Se vorbeşte prea mult, se acţionează mult prea puţin. Real e „nimic-ul”. Ne facem că facem.
Am ales deja un loc.  Aproape de pământ, natură şi mai ales viaţă. Cu fie ce-o fi înainte.

3. Sarmale la cuptor cu lemne sau salata de creveti la restaurant?

Niciodată creveţi fie ei şi la cel mai cel eveniment şi-n cel mai cel restaurant.
Ps. notă pentru mine: Şi cuptor cu lemne!

4. Poti numi trei prieteni adevarati (asa cum vezi tu prietenia) sau mai degraba ai o gasca de amici – cunostinte apropiate?

Nu 3.
Amiciţiile sunt de conjunctură şi pe interes. Există că doar nu trăiesc în pădure. Dar ne diferenţiem groznic :))

5. Daca ti s-ar oferi ocazia ti-ai schimba cariera sau ai incepe una acum?

Da. Acolo unde există dorinţă, putere de muncă şi dedicaţie nu e nimic de speriat ori de refuzat. Totul e să-ţi placă ce vrei să faci. Sigur, există şi varianta „n-am încotro-ului”, nici asta nu-i un capăt de lume. Cu determinare şi două mâini drepte, omul poate supravieţui şi reuşi în ce-şi propune.
Niciodată n-a existat teama unui nou început pentru mine.

6. Cainele si pisica: in casa sub plapuma la picioarele tale sau afara la pazit curtea si prins de soareci?

Câinele e prea mare şi mi-ar ocupa patul deci adio păturică pentru mine.
Pisicile, una sub păturică, alta pe păturică, după felul fiecăreia.

7. Cat pret pui pe sistemul de invatamant si alegerea unei institutii in care sa invete copiii tai?

Nu prea mult. Consider că, la ora actuală, primordială este implicarea părinţilor. Dacă copilul e dedicat şi părinţii sunt implicaţi şi nu-şi lasă odrasla de capul ei, atunci rezultatele sunt cele dorite sau cel puţin în apropierea lor.

8. Si sa nu uitam cliseul: daca ar fi sa o iei de la capat ce ai face diferit?

Alt loc. Cel pe care mi-l doresc. Unde să trăiesc, nu să vieţuiesc.
Şi da, aş ignora mult mai multe clişee decât o fac acum.

9. Numeste trei idei de afaceri pe care omul de rand ar putea sa le inceapa. Tu ce ai alege? Crezi ca te tin baierele sa o duci la capat?

Un cuptor de pâine. Pâine. Un bodegă ţărănească cu hangiţa-n ea(asta apropo de întrebarea 3). O drujbă. Stive de lemn pentru iarnă. Pentru mine şi ceilalţi.
Oricare dintre ele. Sau, pe toate. DA.

10. Pur si simplu spune-mi cum vezi oamenii, umanitatea, omenirea.

Rari. Ca şi umanitatea. O omenire în apus.

11. Desi as vrea sa reiau intrebarea la care a raspuns cea care m-a provocat („Daca l-ai intalni pe Dumnezeu ce i-ai spune?”) incerc sa nu fiu total lipsita de originaliate. 🙂 Asa ca te intreb – pentru ca ma tot plang ca nu am cu cine dezbate – Cum ti se pare treaba asta cu gasirea apei lichide pe Marte? Vezi mai departe de atat?

Se pot naşte scenarii fantaziste de tot felul. Sigur, pot să văd şi biletele la navetele care ne vor duce pe Marte în sejur la staţiunea Marterix…dar probabil n-o să apuc 😀

Frunză verde de măslin

de

…gândacul mi-e de chin!

Îi urăsc. O ură adâncă, spasmodică, inflexibilă şi plină de silă.
Viaţa la bloc mi-a marcat pe viaţă orice posibilă coabitare cu proprietarii celor 6 picioare. Insidioşii de orice scobitură, tropăitul picioruşelor lor din interiorul uşilor, plimbatul  nesimţit fără de frică prin faţa noastră, apariţia lor din orice electrocasnic, electrotehnic…toate.  Vorba cântecului:
„Pe patul meu, pe masa mea
Oh!”

Mutarea la casă mi-a adus liniştea timp de 10 ani. Desigur, paianjenii sunt, tânţarii-armăsarii sunt, când şi când îmi mai răsare vreun şoricel ori şobolan, cârcîieci de grădină pretutindeni. Dar NU gândaci de bucătărie!
Zic că de 10 ani dorm liniştită fără să simt că mă traversează ori să văd vreo lighioană. Până acum….fiindcă rasa bovină Holstein nu doarme ci s-a apucat de renovat instituţia cu tot cu oamenii în ea, fără însă să-i treacă vreuneia prin memeacă să cheme, draq, mai întâi deratizarea!

Odată mochetele smulse, dulapurile şi birourile desţelenite din lăcaşurile lor de o mie de ani, insectele cu pricina, au plecat în locurile mai liniştite unde trafaletul şi parchetul încă n-a ajuns. Şi, odată refugiaţi, au căutat liniştea unui cămin liniştit. O viitoare mamă cu oul în partea dorsala a făcut sacrificiul suprem riscând totul pentru salvarea speciei sale: în cala genţii mele. Aşa, nemâncată, nebăută a traversat oraşul, 8 km, la AC-ul maşinii mele. Odată nava-geantă ancorată în portul casei, a simţit că trebuie să meargă mai departe. Instinctul i-a spus: bucătăria! Pe care a ocupat-o fără ca eu să am vreo veste şi a devenit mamă în adevăratul sens.

Acum 5 zile, în toiul nopţii, pe când beam eu un pahar de apă, de era să mă înec cu apa, 3 lighioane de nici 3 mm circulau libere şi pline de viaţă. Au fost. Că eram în stare să mă plachez pe chiuveta dacă ar fi fost necesar. Cumva ura pentru mişelele insecte a scos din o nouă identitate: pe Cichiceanul din mine!
Aaaaaiiiiii! şi cu mişcări de-o rapiditate şaolinică, cele 3 exemplare au rămas late spre plate prin strivire.

Mi s-a făcut pielea de găină. Aşa am rămas privindu-i, uluită, până m-a cuprins disperarea plină de silă. M-am apucat de scotocit, de ridicat şi dat la o parte tot. La ora 3 noaptea. Eliberând ringul, am făcut repede raţionamentul pe care l-am descris mai sus. Dacă ăştia sunt parte din pui….unde-s restul şi, mai ales, unde le e mama?!

La cafeaua de dimineaţă, mi-am anunţat familia. Suntem în războoooooi! RĂZBOOOOI! Trebuie să ne organizăm: ne înarmăm şi patrulăm cu rândul.

Desigur, au fost de acord şi cu înarmarea şi cu patrularea. A mea. Ei au rămas să-şi trateze durerea din bască! Dar cum nu mă încurc în amănunte, am devastat raftul cu insecticide al unui magazin şi dacă era nevoie, luam şi bombe pe cardul de credit!

În fiecare noapte, cu şosete şi pantofi în picioare ca să nu cumva să-mi urce pe piele şi pentru asigurarea procesului de aplatizare în caz că s-ar fi apucat vreunul să tropăie pe gresie, cu mânuşi de bucătărie pentru o mai bună acoperire-d-ale cu un deget de iei cu ele mânerele fierbinţi şi cu câte un spray în fiecare mână pe care la o adică să-l pot arunca haotic fără să dăuneze soluţiei. Chiuvetă, sub chiuvetă. Ochiul meu crăpat de ostilitate i-a vânat cu stoicism.

O noapte, două, trei. De trei ori pe noapte. Pui cu pui. Până am dat şi de mamă. Care a fugit dar fuga i-a fost scurtă. A doua zi zăcea cu cracii în sus. Zăcea, că din unul mai mişca niţel. N-am ezitat. Ce-i strivit, strivit rămâne!

20150905_113442

Sunt în hunting în continuare. Spray mai am, determinare şi nervi mai am, nopţi sper că şi din astea să mai am. Războiul continuă până la eliminarea şi a ultimului invadator…