…  +7 zile.

Caci nici raceala nu mai tine cat tinea!

Ambitioasa de felul meu, am dus-o pe picioare, carand-o peste tot sa socializeze cu diverse ocazii si paturi sociale. Nici ea nu s-a lasat mai prejos si emotionata mi-a fost alaturi si nu s-a dezis de mine. Coabitam, ca sa folosesc un termen la moda. Coabitam cu aceeasi placere si dedicatie ca si la mai marii nostri. Ea pe mine si io pe ea, satisfacandu-ne reciproc.

Cu nasul rosu si bubos, cu buzele crapate de febra si ochi scanteietori, in stare de Nirvana, ma avantam vineri, spre casa. Visand la sarea fierbinte pusa pe piept, ceaiuri cu theraflu…somn…Pe la mijlocul drumului cand tocmai ma pregateam sa intru cu avant pe Pasajul Basarab, un sunet cunoscut si firav se aude smerit din geamantanul numit geanta. Scotocesc, revars, dau de impricinatul telefon de serviciu. Un pitic de gand imi da ghes sa-l dau draq si sa nu raspund. Raspund si trag pe dreapta.

Schimbam amabilitatile de rigoare si omul – Stelica- intra in problema.

– Stii, pana luni trebuie o prezentare, si face pauza. Io trag aer in piept cu toata cavitatea bucala.

– Zi, ca te ascult.

– Pai, stii proiectul ala comun? si-i zice pe nume.

– Aha, bag io. Si Stelica prinde elan.

– Noi ne-am gandit sa se faca si o prezentare ca sa inteleaga mai bine.

– Stelica, prezentarea in care si-a facut fiecare partea lui, unde e?

– Aaaaa, pai, nu la proiect sa facem prezentarea…ci ne-am gandit noi ca, la noi, sunt niste cazuri particulare.

Multumesc lui Dumnezeu c-am oprit pe margine. Vulcan, ca de punctul de fierbere oricum trecusem. Dau sa raspund si-mi aduc aminte ca n-am destula voce pentru. Bag I-a, a II -a cu sunete de talpa si pedale si demarez in tromba pe pod.

– Stelica, vezi ca nu te mai aud…intru in pasaj…pierd semnalul…Alo, alo, alo?!

Si inchid. De tot.

Traversand Cheiul Dambovitei…incep sa-i vad si latura pozitiva, ca si raceala asta e buna la ceva…