Taguri Arhive: femeie

Cu gâtul sucit

de

…spre înapoi.

Mergeam pe stradă. Grăbit. În spiritul câtorva zile agitate. În graba mea, abia aveam timp să evit trecătorii. Şi ei, ca şi mine. Grăbiţi. Încrâncenaţi în nu ştiu ce şi nu ştiu unde. Vitrinele magazinelor deveniseră bornele alergăturii mele pietonale. Arunc din când în când câte un ochi. N-am timp să mă opresc doar gândurile mi se succed după natura celor pe care le văd în ele: „Ce naiba e aia?, Aha, aici se găseşte!, Ce frumoasă e!, Oare cât costă?”…şi altele la fel de succinte.

Trag frâna de mână. Mental. Am obosit. Nu de la tocuri. De la căldură. De la soarele care mi-a bătut moalele capului. De la zarvă. De la alte mii de gânduri printre care se strecurau timide constatările şi întrebările de mai sus. Mă opresc locului câteva secunde. Respir prea repede. Nu-mi tremură picioarele dar simt că genunchi tind să se flexeze. Stau. Nu mai sunt deloc cum am fost acum câţiva ani. Neputinţa, şerpoaica, mă învăluie puţin câte puţin. La lucruri mici mă face de ruşine, mai întâi. Mă trezesc gândindu-mă la cum ar mai fi dacă aşa mai avea nişte ani. Mai puţini. Clipe de nostalgie ale altor vârste mă fac să-mi tremure mintea şi să-mi înjunghie inima. Privesc vitrina din faţă care îmi reflectă imaginea care-mi producere mâhnirea şi ea se tulbură a trecut. Văd vitalitatea, pasul săltăreţ şi voinţa neînfrântă de trup. Văd „pe toate lumea e a mea”. Văd independenţa. Văd…

Îmi întorc privirea. În faţa mea, la câţiva metri, o femeie. Cumpără flori de la ţiganca bătrână ce vinde de un milenium flori în faţa bisericii. Femeia are câţiva ani peste anii mei. Mă trezesc cu gradele de comparaţie în capul meu. Realizez. Mă scutur a jenă. Da, e omeneşte, da, e greşit. Mă iert şi-mi întorc gândurile. Plec mai departe. Chipul femeii mă urmăreşte. Şi mâinile ei, ca şi întreaga ţinută, statură, sunt în privirea mea interioară.

Revelaţia a venit la colţ. Înţeleg, sau aşa cred, aşa îmi imaginez, aşa i-am dat curs raţiunii, dacă ea ar fi existat şi nu doar o pură întâmplare dintr-o zi oarecare a vieţii mele.

Jinduim după ieri. Mereu cu gâtul sucit după clipele bune/frumoase/întregi din trecut. E ceea ce concret, palpabil avem, s-a întâmplat, am fost. După ceea ce am reuşit să fim. Ca şi cum, în azi, în clipa punctuală prezentă sau din faţa noastră, nu am mai fi, nu am exista. Punţi invinzibile între ieri şi mâine. Incertul, neştiutul şi necuprinsul viitor nu intră în schemă decât în măsura speranţelor, dorinţelor. Atât cât suntem bine, sănătoşi, puternici, altele ne sunt visele.
De aceea viitorul are formă materială în cea mai mare parte a lui proiectată de capetele, şi nu cred că mă înşel, ale unor oameni care se văd că sunt cei de dinainte.
Întrega făptură a femeii îmi revine în minte.
Eu cea de astăzi care se lamentează după cea de ieri. Dar mâine, o să mă lamentez după cea de astăzi. Curiosul mecanism al creierului mă trădează pe mine însumi azi gândind la ieri. Dacă azi nu mă bucur de azi, aşa cum e, aşa cum sunt, mâine după ce-am să jelesc? După o imagine fizică şi ea iluzorie în contextul lipsit de bucuria momentului.

Realizez brusc că femeia pe care tocmai am văzut-o e femeia ce-am să fiu peste câţiva ani. Exact femeia aceea care o să se tânguie după femeia pe care am zărit-o în vitrină. Şi care la rândul ei, o să fie jelită de femeia bătrână ca şi florăreasa. Un lanţ al plângerii spre înapoi ce face ca mersul bicicletei vieţii să fie împiedicat. Lanţul ăsta nu-i bun, nu-i ce trebuie să-mi fie în suflet, în inimă. Trebuie rupt şi zvârlit cu putere până nu-mi fură de tot trăirea reală.
Azi e azi. Împăcată, să trăiesc azi cu aşa cum sunt, cu ce am, încă, concret.

Azi sunt aşa cum sunt. Şi cum n-o să mai fiu mâine.

Tunde-mă frumos

de

…şi nu-mi lăsa o parte-n jos!
Pam-pam- papadam!

Se spune că o femeie se tunde când vrea să schimbe ceva, când în urma unui ţunami existenţial, nici firul capului nu mai e vânjos. Dacă mă gândesc bine, dacă îmi amintesc cam de câte ori m-am tuns, înţelegând prin asta dramatismul de la lung la scurt, că de la scurt la lung se numeşte perucă- ei bine, cred că, ceea ce spune e cam adevărat. Cu condiţia în care cauzele naturale gen smulsul părului din cap(propriu sau din prietenie/iubire), căderea masivă a podoabei şi bine intenţionata menopauză cu firul ei rar şi subţiat nu te împing să pui părul dincolo de 20 de cm de foarfecă, privind din oglindă.

Din cauze numai de mine ştiute başca şi forţat poposite, m-am prezentat regulamentar la programarea făcută. Cum n-am ajuns la fix şi nici mai devreme, ci mult mai devreme din motiv de altă programare de şlefuit şi vopsit gheruţe, de unde venisem cu o oarecare idee de tunsoare în cap- că şi acum 3 ani tot p-asta o exersasem şi-mi era dragă că aşa se tundea şi mama- ei bine, privind în latul scaunelor şi în înaltul clientelei, au început să-mi înflorească alte gânduri de tunsoare. Din care au rămas 2. Una cu care venisem, alta pe care din ambient îl pescuisem.

PS. Hai că nu-i nimic ameţitor până aici, că dacă veneam, păstram şi ziceam exact ce vreau atunci mă duceam la frizerie fiindcă clar eram bărbat! Da? 😀

Când m-am văzut pe scaun la timpul X-ului din foarfecă, tot nu ştiam ce să aleg din cele 2. Fata, coafeza, cu o oarecare temere(că şi faţa m-arăta a cruntă) ar fi preferat să-i bine ca nu-i fie rău, deci, să zic eu de bună voie ce vreau, începe discuţia. Pro şi contra, avantaje şi dezavantaje. Pentru fiecare. Argumentele şi conversaţia au limpezit- cernut- destul de repede ce-a rămas.

Cu un oftat de tipul „scap şi de data asta”, mâna fetei răsuceşte şi clămpăneşte/ţăcăneşte foarfecele. Io închid ochii. Şi îi ţiu aşa vreo 10 minute. Prea puţin, prea ca la ţară. În oglindă văd cum se mătură relicvele părului meu. De data asta oftez eu cu amoc şi-mi schimb privirea în vârful capului meu ce se reflecta în oglindă.

Încet, încet, începe să se arate.

Peria şi foehnul 
Îmi învărtesc bretonul
Pieptănul şi onduleul
Ating apogeul!

Apogeul mirării. Că-mi zice că-i gata. Rotesc căpşorul şi bag de seamă că-s ca linsă de vacă şi se pare că a lins mai mult pe-o parte de numai dacă stăteam cu capul pe umărul stâng se egala cu părul de partea cealaltă. Îmi dau seama că-s 2 probleme, una de nenimereală la lungime, alta de coafură. A doua îmi pare nesemnificativă.

Îi arăt. Mai taie ceva, mai măsoară doct cu profundă concentrare. O las să termine ce crede ea, ca să-i arăt ce văd eu/ce se vede în oglindă. Cu două bruboane de sudoare mă întreabă:

– Acum e bine?
(Ceea ce traduc cu dacă sunt mulţumită nicidecum dacă e bine, că doar nu sunt eu profesionista în tunsori!- mic gând pe care-l las să curgă pe gresia încăperii pe care o mătura-iarăşi- o altă duduie) Trebuie o nouă abordare, îmi zic. Abordare cu geometria descriptivă la faţa locului.
Spre marea ei stupoare o rog să-şi pună bărbia pe capul meu. Nu înţelege din prima, nu vrea din a doua, bag privirea şi am o bărbie de coafeză în creştetul capului! Îmi folosesc mâinile şi-i arăt ce se vede. Apoi, mă uit în ochii ei. Îi văd schimbarea la faţă din ortodoxie.
Total descumpănită.

După cum manevrează foarfecele şi întinde părul cu pieptenele, răsuflu şi eu uşurată, pricepuse, văzuse. În sfârşit, termină. În sfârşit, pot să stau şi eu cu capul drept. În sfârşit, mă ridic de pe scaun după o oră jumate!

Îl las draq de coafat că p-ala îl desăvărşesc şi singură, pe principiul coafatul continuă!
Şi başca că nici nu se închide cu mine coaforul!

Când lămâi

de

…când direct sweet lemonade.

Într-o zi mohorâtă. Şi la propriu dar cel mai mult, la figurat.

– Bună ziua, dau şi eu uşor surprinsă că biroul are un personaj nou. Aşa cum stătea cu spatele la uşă, nu l-am recunoscut din prima.

Mi se răspunde şi bărbatul se întoarce către direcţia din care veneam. Îl recunosc. Cu coada ochiului admir, distincţia, prestanţa, eleganţa. 5 zeci şi ceva de ani. Lângă scaun o servietă de piele maro, aproape nouă, împunătoare, de funcţie de vârf. Nici să dau înainte nu-mi vine, nici s-o zbughesc pe uşă nu-mi place ideea. Îmi fac socoteala pentru 5 minute de staţionare ca mai apoi să dispar graţios din peisaj. Ceilalţi colegi deja antamaţi în discuţii cu personajul îşi continuă conversaţia. Mă aşez pe unul din scaune. Cel de lângă mine mă întreabă dacă-l cunosc pe musafir probabil, ca sigur, să ne facă cunoştinţă. Mă eschivez de la intenţia colegului dând din mână “las-o aşa” şi cu un răspuns aproape şoptit:

– Sigur că da!

Cum să nu-l cunosc?! Ne-a făcut mai multe vizite de-a lungul timpului, l-am văzut de la prezidiu vorbind, îmi aduc aminte foarte bine de deciziile bune care au mai schimbat şi urnit pe ici pe colo, mă gândesc în mintea mea şi în acelaşi timp, o altă mulţime de alte gânduri îmi trec prin minte în cele câteva secunde. Nu mă simt confortabil. Dumnealui este cine este, eu, acolo, din mulţime.

Nu mi-au plăcut niciodată interacţiunile directe în job, aşa cum era şi asta, în spiritul acesteia. O întâmplare. La o şedinţă, conferinţă, party, oriunde altundeva dar nu ca întâmplare, o nimereală, de complezenţă. Eschiva mea are o explicaţie simplă şi banală. Trăim de foartă multă vreme, timpuri ciudate. Mulţi aspiră după relaţionarea cu personajele importante ale societăţii fie pentru respectul de sine, fie pentru scopuri precise, de cele mai multe ori personale ţi meschine. Eu nu mă regăsesc în niciuna dintre nevoi. Şi nici nu-mi doresc să mă aflu pe buzele unor oameni decât în măsura în care prin dialoguri profesionale ajungem la schimburi de idei, la controversate paliere ale gândirii şi ale raţionalui vis-a-vis de aceleaşi subiecte profesionale. În rest, mie slujbaşul nu-mi prea pasă nici cine e director, nici cine e ministru, şef de trib sau o oricare altă funcţie de stat. N-am treabă, n-am probleme. Nu sunt omul nimănui. Îmi fac profesia şi atât. Ei vin, stau, se schimbă, uneori atât de repede încât nu apuc să mi se spună ce nume trebuie să scriu pe hârtii.

De-a lungul timpului am dat mâna cu o grămadă de oameni care au fost importanţi la un moment dat. Nu i-am căutat niciodată ca să-mi rezolv vreo problemă, cum uzual se poartă în ziua de azi, nu le-am bătut la uşă ca să mă bag în seamă, cum iarăşi e cool în zilele noastre. Cu cei pentru care relaţionarea nu s-a oprit strict la interesul de orice fel şi în ziua de azi mai schimbăm două vorbe, indiferent ce au ajuns sau nu, ei. Om cu oameni. Pe ceilalţi însă, i-am uitat. Şi cu numele, şi cu chipurile.

În încăpere discuţiile continuă şi mă trezesc băgată în una din ele. Îmi spun părerea, fac o glumă, socializez. În acelaşi timp îmi pregătesc mental ieşirea din scenă. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Mă ridic în picioare să îmi iau la revedere, când un altul, cu glas baritonal face prezentările:

– Doamna este doamna X-lescu! Domnul minstrul Z-lescu!

Omul se ridică îmi ia mâna şi înainte să apuc să spun eu ceva, îmi ia pământul de sub picioare şi mă scoate din mulţime:

– Dar eu o cunosc pe Doamna! Mi-a fost lector! Onoarea e de partea mea şi mă bucur că vă revăd!

Un vraf de lămâi transformat în dulce limonadă. Într-o zi mohorâtă a unui om însetat. Mă întorc la ale mele.

Dar noi ne potrivim

de

…fiindcă ne minţim,

Dar noi ne potrivim şi tot cu frica-n sân trăim,
Da, da.

Ce romantic, ce frumos…
Ne înjunghiem prin dos…

Ei uite, aşa mi-a venit să patinez pe versurile prea cunoscutei melodii. Aşa, cu raţiune şi simţire.

Dar noi ne potrivim încearcă din răsputeri şi din toţi bojocii să ţipe câte unii. Uită însă că nu sunt Cuore şi nici singuri pe lume. Că deh, perdeaua oricât de groasă, tot răzbate lumina prin ea. Cu atât mai mult cu cât o dai la o parte, doritor şi ritmic, ca să vezi ce mişcă pe stradă ocazie cu care praful şi deranjul se văd dincolo de geam. Şi-atunci, cu un instrument simplu, citesc invers mesajul/le plin de mirific şi feerie, ca-n poveştile de adormit şi legănat copii.

Frica. Frica e doar un efect. În spatele ei stau o mie de cauze. Dintre toate, printre primele locuri la femei, stau:

– puţinele oferte serioase şi nu încercările frivole, nici măcar lascive. Pe care numai fiecare femeie în parte le ştie. Şi nah, doar n-o să strige în gura mare: mai bateţi, bre, şi la uşa mea, dar mai cu putere că m-am săturat de curentul din fantă!

– singurătatea într-o societate meschină care le înfierează repede. Dacă-s singure, de ce sunt singure? Ptiu, ferească Dumnezeu, să fie şi vreo divorţată! Nu, nu, niciodată n-a lăsat ea pe Domnul, Domnul a lăsat-o pe ea! În plus, pe lângă c-o arată femeile proaste, ăăă,  lumea pe stradă, başca c-a gustat din sensul şi bună starea umbrelei! Rău e cu rău dar mai rău fără rău! Şi ce viaţă e aia fără un suflet lângă tine pe post de modelino-taurino, ăăă, bărbat?!

– violenţa&manipularea(psihică, fizică). Când vii acasă bate-ţi nevasta, că ştie ea de ce! Dacă nu te luam io, draq te mai lua!...şi alte vorbe de duh şi populare asemeni lor despre care s-a tot scris şi cu care se împăunează toţi masculii mai la dreapta de alfa şi colţ cu frustrarea. Multe muieri sunt fie terorizate de ce-ar putea să facă bărbatul la o adică, cum şi mai multe, cele mai multe, trăiesc drama păpuşii păpuşarului, fără ca ele să bănuie, vreo secundă, că se află într-o cloacă psihică, ba, cu determinare stă în umbra nucului sub care, se ştie, nu creşte nici iarba daramite o floare…

– aspectul fizic coroborat cu o stima infimă de sine. Nimeni nu-i perfect. O ştim cu toţii. Şi sigur că da, la femei funcţionează din plin să te priveşti dimineaţa în oglindă sau şi mai bine, oricând către o alta şi să crezi cu mânie, ăăă, mândrie proletară:  Io-s cea mai frumoasă/Sunt mai frumoasă ca (o altă)ea! Bine, mai e şi varianta cu sufletul! 😀 Să încerci tu, mascul feroce, să iei niţică distanţă, apoi mai vorbim despre bunătatea sufletească, altruismul sentimentelor şi mai ales, grija pentru tine! Să vezi atunci ce stâlp, ce gard, ce de frustrare…

– pierderea unui statut(financiar/material sau pur şi simplu, de vizibilitate-soţia soţului). Ei, da!  Pentru prima parte le zice bine Sorinel Pustiu: Tu nu mă iubeşti pe mine iubeşti portofelul meu! Pentru cea de-a doua…hehe, câte nu se visează soţia-soţului?! Câte lipsite de orice personalitate şi mai ales bun simţ,  ies în relief ca păduchele în frunte, ăăăă, bomboana de pe…tort ?! Exact aşa cum trebuie! Momentul tău, e momentul nostru! Şi io, şi io! Hop, şi io!

Frici ascunse. Sau mai bine spus, ascunse de subiect că de predicat nu mai poate fi vorba. Ceilalţi din jur, însă…văd şi aud. Mai ales când se exprimă şi se desfăşoară în lipsa unui „lui” oarecare, pentru că având fricile astea în suflet, spaimele în sânge, chiar că-l face un oarecare.

Mi-e foarte greu să cred, de fapt deloc, că „o potriveală” se nimereşte şi se suprapune pe frică. Asta e orice altceva dar „potrivelă”, ba. O fi interes, o fi contract, o fi, draq ştie ce, dar love mai pe marţi, când era Belgia!

Noi să fim sănătoşi şi la iubire groşi! 😀

ps. tratăm adecvat şi în acelaşi spirit şi partea masculină, că le au şi ei p-ale lor. Mai ales când nu ştiu ce vor! :D,

Manichiura hohotită

de

..şi alta cu acelaşi stil.

Intru în coafor pentru o manichiură. Mă întâmpină, cu zâmbetul profesionist şi întrebarea&completarea standard şi idem, manichiurista :

– Ce mai faceţi doamnă? Nu v-am mai văzut demult!

Bag şi io un zâmbet, nici vinovat, nici superior. „Bine, mulţumesc!” îi răspund.

La 2 paşi, pe o canapeluţă cochetă, o doamnă în vârstă ce ţinea capul aplecat spre în jos. Aşa cum stătea, puteam să jur că-i stăpână lui Tweety! Când a ridicat capul, după privirea glacială şi albastră, din bunătatea bunicuţei lui Tweety, nu mai rămasese nimic!

Am trecut şi mi-am văzut de ale mele, m-am aşezat cuminte pe scăunel, în faţa manichiuristei. Începuserăm o conversaţie convenţională şi banală despre vreme şi cum trece ea. Niciuna dintre noi nu se dădea în bărci şi dorinţe de vorbe. Dincolo de peretele de rigips subţire şi neterminat până la înălţimea tavanului, se auzea clar şi răspicat fiecare vorbă a doamnei, lansată în recuperarea nepovestitelor poveşti din viaţa personală. Cu 2-3 fraze pentru fiecare, şi-a tocat, pe rând, bărbatul, nurorile, cuscrii şi a terminat apoteotic cu vecinii de pe scară.
Normal, ea NU. Ea nu face d-astea. De niciunele. Ne bufneşte râsul. Pe mine şi pe Ramona.

– E clientă curentă? întreb şi io într-o doară. Ramona dă din cap între afirmaţie şi „vai de capul nostru”. „Ce-i face?” o întreb şoptit. „O pensează şi-i vopseşte sprâncenele” mimează Ramona răspunsul.

– Auzi, se aude strident intrigată vocea, sper că ai văzut cum am eu sprâncenele, da? Că sunt deosebite!

– Cum adică, doamnă?

Ciulim urechile şi ne ţinem respiraţia.

– Cum dragă, n-ai văzut? Sunt jumate groase şi jumate subţiri! Aşaaaaaa, ca la veveriţă!

veverita1

După răspunsul asta, şi eu, şi Ramona ne prăbuşim de râs. Câte sprâncene are veveriţa?! Iar comparaţia cotoroanţei cu o veveriţă…! Hohotim pe înfundate. Ne potolim după 2-3 minute. Din când în când, ne reapucă cu sughiţuri. Mă strădui să nu-mi mişc mâinile, însă Ramona stăpâneşte cu greu pensula cu ojă roşie:

– Mândro! Ai grijă şi râzi şi tu între două degete că mă dai cu roşul ăla până la cot!

*******

Săptămâna trecută vorbeam la telefon, pe hol instituţie, cu o prietenă. Taman ce-i spuneam, sincer şi hotărât, că nu-mi mai trebuiesc nici genţi şi nici pantofi, ba chiar argumentam trecând în revistă pe întregul şi tot arsenalul pe care, indignată, îl acuzam că mă dă afară din casă. Dacă nu întreaga populaţie mixtă de pantoafe şi genţi, atunci Manolo! Vorbind io aşa, îmi văd 2 pâlcuri de colege, a câte 2 şi câte 3, cum, încolonate intrau la Bibliotecă. Închid telefonul şi fiindcă nu le-am bănuit pe niciuna că-ntr-o zi de marţi le apucă subit, brusc şi ferm cititul, le urmez şi io mustind a curiozitate. Deschid uşa şi …

Sigur că da, abia am reuşit să mă stăpânesc la o singură pereche de pantofi din cele 30 de modele desfăşurate fără nicio neruşinare! Nu de alta, dar tot n-aveam nevoie!

crazy me