Reclamă, reclămuţa mea

…ce ne mai prosteşte ea!

Cine are copii să-i trăiască!
Eu am. Şi unul mic, şi unul mare. Şi pe mine. Şi fiecare-i cu ale lui. Cu jucăriile lui. Că nici eu nu sar departe, asta-i continuarea poveştii interne şi avizate. Şi-am plecat cu mic şi cu mare, la cumpărături. Pe care le-am făcut.

Intrăm într-un magazin. Grupaţi în jurul căruţului. Eu cu una bucată listă. În coş se adună, rând pe rând, rândurile de pe listă. Ne învârtim, ne răsucim şi nu durează prea mult că deja suntem care încotro ca potârnichiile. Sau împrăştiaţi ca mercurul pe ciment.
Fii-mea, îmi face semn, mă cheamă:

– Uite ce draguţ! (pentru necunoscători se traduce: îmi place, vreau şi eu! Pot? )

Zic da, aducându-mi bărbia în piept. Nu trec 10 secunde. Vine şi copilul Mare cu o cutie în braţe ţinând-o ca pe sfintele moaşte:

– Uite ce-am găsit! (traducere: aşa ceva căutam de mic! Vreau şi eu! Avem bani? )

Mă îndrept şi eu fulger spre ce-mi luminase irisul. Întreb coşul măsurând aritmetic cu dibăcia gospodinei dacă se depăşeşte bugetul. Merge. Îi flutur copilului Mare sub formă de întrebare: ai ceva împotrivă? N-are.
Punem în coş, terminăm şi lista care abia ce răsare din coş. Casă, coadă şi-acasă.

Copilul Mare pune cutiuţa pe masă.

statia de lipit

O desface. Încântat. Învârte staţia de lipit şi te-o parte şi pe alta. Ba mi-o orbitează şi-n raza vizuală spre mai mult de aprobare. Îi zâmbeşte faţa, îi luce ochii.
Desface în continuare. Zâmbetul i se prelinge a uimire ca apoi să-i cadă în colţuri. Şi-mi arată:

ca masura

real

Ce-i mai mică şi mai mică decât aripa de furnică? Tamburaşele astea două cu fludor. Care erau de două ori mai mari pe cutie iar în realitate nici degetarul meu nu-i aşa de mic.

Şi cam asta se întâmplă cu toate reclamele.
Îmi aduc aminte de reclama la un credit de bancă. Într-un colţ de ziar o văzusem. Cu dobândă la 5%. Poafai, ce mai fericire! Însă, mic, mic, mic, în aceeaşi reclamă era un asterix: dobândă valabilă numai în prima lună. Şi de atunci tot altele la fel de inducătoare în eroare de „fericire”.

Sau, oricare reclamă la produsele de curăţat, spălat, frecat. Pui pe, laşi să se, iei cu, şi rămâne mai lună decât Luna. Ceea ce nu se întâmplă.

Nicio reclamă nu e conformă cu realitatea. În competiţie cu celălalt/ceilalţi producător/i, la mijloc suntem noi, cumpărătorii. Minciuna prin exagerare ne priveşte în ochi şi ne prosteşte în faţă.
Evident nimeni nu se sesizează, nimănui nu-i pasă, toţi cumpărăm şi de amăgire ne bucurăm.

39 de ani

…au trecut.

Am aflat de el acum 39 de ani. 1976. Aveam doar 9 ani. Departe.
Mi-a plăcut vocea. Mi-au plăcut melodiile. N-aveam decât o singură casetă pe care, de atâta tot ascultat, îi ştiam versurile pe care aveam să le înţeleg mult mai târziu, linia melodică o recunoşteam din orice colţ de casă, ori ce colţ de stradă, de atunci până acum.
Am crescut, adolescenţa mi-a adus alte gusturi, mai zbuciumate, războinice şi agresive doar că ea, copilăria, a rămas învăşmântată în cântecele lui. Vocea lui e legată ombilical cu copilăria mea. Şi mai mult de atât.

Mai putea să aibă timp dar n-a mai avut. Îmi pare tare rău. Dumnezeu să-l odihnească!

Demis Roussos nu cânta. El spunea povestea. Universal valabilă. Cu vocea sufletului. Aia interioară pe care prea mândri, prea orgolioşi, prea speriaţi o lăsăm să ne cânte uneori. De bucurie. De tristeţe. Doar pentru noi. Sssss, să nu ştie nimenea!

Gândurile mele de azi

…nepicate din senin.

Mai caută-mă când vei pricepe că şi în orice ceartă e nevoie de 2. Când vei ştii să faci diferenţa dintre a participa(prin libera alegere) la o ceartă şi vinovăţia(vina cui e) pornirii ei.

Mai caută-mă când uşiţa inimii, sau a conştiinţei,  se deschide şi vei vrea să primeşti sfaturile sau alte perspective ale unei situaţii care te macină, în modul „ajutor” şi nu în cel de „atac”.

Mai caută-mă atunci când îţi asumi propriile alegeri, fie bune, fie rele şi că ele au fost şi sunt, un act conţionat doar de voinţa proprie şi nu condiţionate de împrejurări sau alte fiinţe. Trage linie. Ori le uiţi, ori le continui. Dar doar de tine depinde.

Mai caută-mă atunci când înţelegi că prostia nu este motivaţie deci nu te mai ascunde după ea. Ea nu poate fi admisă în cazul nevoi de reacţii simple, fireşti şi pur umane sau umanitare. În cazurile astea, numai moartea te poate opri.

Mai caută-mă când mă vei percepe ca pe o altă entitate umană, liberă, independentă şi nesubjugată, egala cu tine şi nu subordonată ţie.

Mai caută-mă când vei fi în stare să înţelegi că există întrebări primordiale:

– Ce mai faci?

– De ce?

Fie ele puse în intimitatea trăirilor, fie în vâltoarea evenimentelor. Pentru că ele îţi răspund nu la curiozitatea de a ştii, ci îţi dau instrumentele cu care să poţi merge constructiv mai departe. Să te înţelegi pe tine sau să-l înţelegi pe celălalt.

Astea sunt gândurile mele de azi , la gât am o mărgică cadou de la copila mea. E bleu. Poartă în ea iubirea fetei mele pentru mine şi sufletul meu azuriu, senin şi cald al cerului.
Însă pentru asta, pentru ca ele să se îngemăneze în mărgica asta mică, fie m-am sacrificat, fie am suferit.

margica mea draga

 

Cu rata

…pe rută. Poveste de acum 100 de ani…

Plec la drum. Mă urc în rata plină. N-am mai mers cu rata din copilărie. Dau din umeri mental a n-am ce face. Îmi fac loc şi, dintr-un noroc, o legătură de găini sunt date la o parte şi mă aşez pe un scaun. Nu contează nimic, nici scaunul plin de pene şi nici paltonul meu. La şase dimineaţa, nu mai are nicio importanţă. Drumul e lung. E cald în maşină. Geamurile aburite ascund mizeria dar nu şi mirosul de ţuică amestecat cu sudoare. De la şofer se aude în surdină un lălăit. E prea cald. Deschid paltonul şi din el îmi răsare costumul. Da, cu treabă, la treabă. Maşina opreşte. Vecinul cu găinile dă a lehamite din mână şi se scotoceşte. Scoate 2 lei împăturiţi. Îi îndreaptă, îi îndoaie pe mijlocul lăţimii şi-i ţine aşa, în aer, a aşteptare. Şoferul trece pe la fiecare. Adună. Când ajunge la noi, înfaşcă cei doi lei ai vecinului şi se uită a mirare la mine. Scot legitimaţia. Asta am, asta dau. Mormăie cu necaz un „fir-a-aş al draq!”. Trece mai departe. Nu mult. 2 secunde. Se întoarce.

– Mata ai venit să mă controlezi? îmi zice şoptit şi speriat.

– Nu. Am altă treabă, îi răspund.

– Mata ai venit să mă controlezi! zice, de data asta, sigur pe el dar cu obidă.

– Nu. Vezi-ţi de treabă. Pleacă şi dă drumul la maşină. Mă grăbesc.

– Ai venit să mă controlezi! Păi, ce io nu văd?! Legitimaţie, costum, geantă de şef! Ştiu io! Am cinci copii acasă!

– Pleacă! deja lumea se uită la noi. E din ce în ce mai cald. Aerul fierbinte şi pestilenţios îmi ridică stomacul gol în beregată.

Şoferul pleacă. Ajung la destinaţie. Cobor, nu înainte să-l aud:

– Am 5 copii acasă!

Uşile se închid, îmi văd de drum. Trag aer în piept tot drumul, până îmi îngheaţa plămânii. La treabă, cu treabă. E noapte deja când mă întorc. Aflu că ratele sunt din două în două ore. Stau la capăt de linie şi aştept. Vântul care mă bate din toate părţile mă face să-mi doresc izul cărpănos din rată.  Lumea se strânge în jurul meu. Rata vine. Ne urcăm pe apucate. Apuc şi scaun. Cu coada ochiului, în trecere, mă uit la şofer. E acelaşi.

Vine la mine. Direct, fără să mai pornească maşina.

– Mata mă urmăreşti! E sigur pe el şi e un amalgam de indignare şi frică. Uite, i-ai p-ăştia, şi scoate un teanc de 50o de mii de lei. Sunt 5 milioane. Hai, ia-i! E pentru matale!

Sunt obosită. El nu ştie. Eu, da.

– Te urmăresc, pe draq! Lasă-mă, nene, în pace cu banii tăi!

– Bre, mă ia la sentiment după ce-mi citeşte mai mult decât iritare în voce, spune, bre, adevărul. E clar că mă urmăreşti! S-a plâns vreunul, am reclamaţii! Sigur am reclamaţii, lasă că ştiu eu! Să plâng, ai draq, dar n-ar avea unul abonament! Ce să le faci, sunt săraci! N-au de unde! Iar io am 5 copii acasă. Hai, nu mă da în gât! Bei ceva să te mai încălzeşti că văd că eşti tare zgribulită?

Trag aer în piept. Sunt obosită. Vreau acasă.

– Porneşte maşina, îi spun tăios. Îmi vine să-i spun că discutăm la capăt, numai să mă lase în pace, dar mă răzgândesc că, de gânduri şi frică, ne bagă tălâmbul în vreun pom. Hai, ce te uiţi la mine?! Porneşte! sec dau comanda. Nu mai are loc de întors. Pleacă spre volan, bombănund la fel: am 5 copii acasă!

Mi-e frig. Mi-e foame. Sunt obosită. Moţăi pe scaun ca unul de-a scăpat după 12 cu 24. Ajungem.

Cobor. În spatele meu, şoferul.

– Bre, m-ai urmărit, nu-i aşa? Aaaaa, acum m-am prins, eşti procuroare!

– Nu sunt, lasă-mă-n pace!

– Da′, ce eşti?

– Sunt inginer, expert, şi-atât!

– Aaaa, deci, vezi, eşti tot un fel de procuroare! Ştiam io!

– Nu sunt! Vrei să-ţi scot legitimaţia? Uite! şi dau să bag mâna după ea, în geantă.

– Nu, nu, nu, laaaaas-o acolo! N-o mai scoate, ce draq! Hai să-ţi dau ceva de băut că eşti de treabă!

– Lasă-mă, nene, în pace! Vezi-ţi de drum, du-te şi-ţi predă maşina!

– Aaaa, nu-i nevoie, l-am învăţat p-ala mic, şi-mi arată un zbârlit de vreun metru şi ceva, care-mi zâmbeşte tălâmb. Hai, să-ţi dau ceva de baut!

Mă trage de mânecă. Mă smulg de mânecă.

– Hai, bre, nu fii tehui!

Tehui?! Mă lasă mută. Merg spre birtul autogării. Ne aşezăm la o masă.

– Ce să-ţi iau? Hai să şi mâncăm ceva. Ce bei? Vrei o ţuică?

Socotesc, adun, îi spun:

– Bre, uite care-i treaba. Io nu beau decât whisky de un anumit fel. Mă duc în benzinărie să iau ce-mi place şi mă întorc imediat.

– Aaaa, nu se poate, io cumpăr! Stai că vin cu mata! şi dă se ridice, io îi pun mâna pe umăr:

– Stai aici, bre, că pierdem şi masa şi trebuie să pândeşti când vine ospătăriţa aia să ne ia comanda. Lasă, când mă întorc îţi spun cât face şi-mi dai dumneata banii.

N-are ce face, rămâne pe loc nu înainte să mă întrebe ce vreau să comand. Ce vrei dumneata, o friptură de care-o fi, îi zic. Şi plec.

Şi nici că m-am mai întors până în zile noastre.

Cafea cu zaţ

… n-am mai băut, cred, de ani buni.

Zilele trecute am primit una. O cafea cu zaţ , de ibric. Pe care am băut-o, vorba cântecului. Nostalgie, gust aparte, un „altceva” demult uitat. Cum cana mi-a fost din dotare, am plecat cu ea înapoi în birou, unde mă aştepta „treaba”. N-am apucat s-o vântur prin apă, s-o spăl de resturi. Cum-necum, a rămas acolo în stânga mea. Poate o oră. Poate două. Un timp. La un moment dat, mi-am ridicat privirea spre ea. Drumul zaţului era acolo cu toate cele ştiute.

Şi, mi-am amintit. Mi-am amintit de vremuri uitate. De nechezol. De speranţele dintr-o ceaşcă de „cafea” întoarsă. De ritualul băutului, „încă puţin”, de pata lătăreaţă a serveţelui pe care întorceam cana. De aşteptare. De nerăbdare, „până să se aşeze”. De tinerele şi năroadele, chiţăitoare şi mai mereu zâmbitoare, ce întorceau ceştile de cafea cu speranţa ivirii alesului printre haosurile oculte ale boabelor mărunţite. Cu ce literă, dacă e blond sau brunet, dacă e la ceas de seară sau oră de vară. Cu teamă, şi de necazuri, întrebam. Şi de examenele care băteau în poarta sesiunii de primăvară-vară-toamnă. Învârteam, răsuceam cana în neştire până când se potrivea o literă, o figură, un drum sau punctul era alb aducător de noroc, iar pe cele negre ce le număram ca zile/săptămâni de aşteptare. Ne prosteam una pe alta ştiindu-ne fiecare una alteia păsurile şi visele. Ştiam şi asta, dar noi, fetele, vroiam să auzim ce ne doream.  Că vine, că trece, c-o să fie bine. Făt-Frumos, necazul, examenul. Era un mod de a născoci speranţa în vremuri tulburi.

N-am mai „ghicit” şi nici n-am mai auzit prin preajma mea, de ani buni, ca cineva să se mai îndeletnicească. Habar n-am unde a dispărut(şi nici când a dispărut) obiceiul sau „ocupaţia” asta. Poate cu inventarea primului filtru de cafea. Poate cu tehnologia care-ţi aduce zilnic câteva horoscoape. Poate cu „specializarea” în domeniu a Mamelor Omida din casele lor cu turnuleţe. Poate…unde cafeaua e pe toate drumurile mall-urilor. Poate…unde nu se mai strâng prieteniile decât virtual…

Am privit dâra de cafea. Şerpuitoarele forme mă ademenesc să mai „ghicesc” încă o dată de dragul vremurilor de altă dată…

cafea cu zat