Mai există

…şi pisic fericit 😀

Mai există

Ce puteam să fac?
Să restricţionez ieşire, şi da, era posibil, sau să îi facilitez plecările. Dar eu iubesc şi apreciez libertatea.
Şi nu din vârful buzelor sau din suprafaţa plană a tastelor. Pentru că şi el, chiar dacă-i un amărât de pisic, are dreptul la felul lui de-a fi. Inclusiv, lumea largă. Inclusiv, la neîntoarcerea. Am avut rolul meu, al nostru când ne-a găsit pentru a-l salva. Poate ăsta a fost tot. Poate, conform proverbului, „câinele de la uşa măcelăriei nu pleacă”. N-am de unde să ştiu. Dacă m-am ataşat de el, chiar fără rostul lui ancestral de a prinde şoareci, de a fi folositor pe lângă casa omului? Ei bine, da! Poate chiar prea mult, dacă mă gândesc că-i un simplu animal. Dar nu-l consider doar un patruped, şi asta e valabil pentru oricare din animăluţele din jurul casei. Sunt nişte fiinţe. Făcute de Dumnezeu. Create cumva altfel decât noi şi asta nu le face să fie mai prejos.

Pe lângă de a-i da (re)libertatea şi din partea noastră, mai era o problemă. Orice pisic atunci când sare cade pe toate cele 4 picioare. El, nu poate decât pe cele din faţă şi asta e rău pentru el. Cu fiecare săritură îşi zdruncină coloana care, în timp, o să-i fie afectată.

Asta e povestea uşiţei, cu tot cu gândurile ne sau exprimate. Pentru că nici nu avea cum să fie altcumva.

Pisicul a găsit soluţia aşa cum e să-şi recapete libertatea. Trepiedul, s-a căznit până când a găsit calea să sară gardul.
Şi-a impus libertatea. Şi atunci, trebuia.
M-a amuzat, ca lecţie. Un Trepied plin de voinţă şi iubire de viaţă.
Sau, ca semn. Un Trepied pe care-l iubeşte Dumnezeu. Şi dacă El îl iubeşte…
Ori, ca întâmplare. O alegere pe care o aveam de făcut ca pe oricare alta în viaţa asta efemeră.
Sau, ca încercare. Între ceea ce gândim şi afirmăm şi ceea ce, real, facem.
Sau, mai presus de toate, ca demnitate. A lui, a noastră. Iubirea nu ridică ziduri şi nici nu leagă cu lanţuri. Întoarcerile nu se cerşesc.

RoboCop 2014

…un film ce trebuie văzut.

Acţiunea, în sine, e una banală. Un remake al celui din 1987, de data asta cu mult mai multă tehnologie de high nevel încorporată, povestea nu surprinde. Şi nici nu am de gând să scriu despre ea. Poate doar că acest film este din seria cinică a celor de la Hollywood. O poveste ce ne aşteaptă. Să nu zicem că nu ni s-a spus…

 Însă.

1. Filmul începe şi se termină, cu Samuel L. Jackson– Patrick „Pat” Novak, gazda emisiunii The Novak Element. Face un rol excepţional. Dedicat jurnalismului, sluga corporaţiei OmniCorp. Un Dumnezeu al ecranului. Al manipulării. Ai „dreptăţii”. E fascinant să asculţi ce spune, cum spune, cum se mişcă, cum induce în eroare şi, mai ales, cum induce trăiri şi schimbă percepţii…
Discursurile lui sunt lecţii pentru cei ce vor să înţeleagă. Au la bază exact gândirea banului, al naţionalismului extremist şi al intereselor personale. Asta-i lumea în care trăim, de fapt. Asta e realitatea sadică şi în care cei mulţi nu sunt decât mase de manevră.
Hmm, atât de cunoscute, atât de prea văzute în ultimii ani. „Puterea” presei. O miză mare.

2. Michael Keaton- Raymond Sellars, CEO-ul corporaţiei OmniCorp. Sigur, este de admirat viziunea lui dar te sperie determinarea pe care o are, încălcând orice barieră morală, pentru a-şi îndeplini scopul. Umpic de atenţie la întoarcerea frazelor, la modul simplu şi perspicace de a scoate beneficiu/profit din orice.
Exact pentru asta sunt plătiţi unii oameni. Să scoată, fără scrupule, din orice situaţie neagră, crâmpeiul de alb. Şi orice ban de la „stat”.
Hmm, politica corporatistă ne inghite pe toţi şi în toate domeniile şi pe care o resimţim cu toţii. Ne înăbuşe în neputinţă.

3. Garz Oldman– Dr. Dennett Norton, omul de ştiinţă. Cu oarece conştiinţă. La final schimbă stăpânul, care nu contează cine e atâta timp cât i se sponsorizează proiectele de cercetare şi el face ceea ce vrea şi-i place. O imagine romanţată a cercetătorului care se revoltă şi schimbă destinul creaţiei lui.
Hmm, cum Enola Gay a existat romantismul caracterului lui, nu m-a prins. Dimpotrivă, ţinând cont de tehnologia de pe ecran, pe care eu personal o cred şi existentă, mi-a lăsat gustul ideii „pentru creaţie orice poate sacrificat. Chiar şi pe noi.”

4. Nu pot să trec cu vederea exemplului de la începutul filmului. Cobaii statelor „eliberate”.
Hmm, în numele libertăţii…

5. Joel Kinnaman– Alex Murphy, RoboCop 2014. Face un joc excelent, mai ales prin expresivitatea feţei, a ochilor. Căruia nu-i mai rămâne nimic. M-a impresionat ideea că acolo sus, la mansardă, neuronii se pot împotrivii.

Un film care mi-a plăcut prin faptul că nu mi-a plăcut. Un film pe care-l recomand întru vizionare. Nu o dată, ci de două ori, de 7 ori, până înţelegem că politica globalizării şi ce înseamnă ea nu s-a născut pe plaiurile mioritice.

Ne pricepem la toate

… dar cu adevărat, nu mai facem noi înşine nimic.

Un amic acum vreo 10 ani şi-a refăcut toată tâmplăria casei. Geamuri, uşi, tocuri. Totul. A muncit luni de zile aplecat peste lemnul straşnic de stejar. Cu lampa de benzină, ca mai apoi, migălos ca un chinez, cu rindeaua. Până ce lemnul şi-a recăpătat voiciunea şi planeitatea. Aşa s-au (re)născut cele mai frumoase geamuri cu tocuri verzi din cartier. Văzând ce-a ieşit, a fost o lecţie pentru mine. Târzie pentru ferestrele din casa mea dar la timp pentru uşi, pe care le-am salvat dându-le pe mâinile de aur a doi oameni în vârstă, care cu multă dragoste de meserie, le-au refăcut, una câte una. Şi pe care eu le apreciez cu toată inima iar celor doi, le port în suflet, recunoştinţa. Mi-ar fi plăcut să nu am regretul pentru ferestre, să nu „beneficiez” de tehnologicul alb şi plastifiat al termopanului. Cum spuneam, o lecţie. De atunci, însă, mă uit de 2 ori, gândesc de 3. La ce am versus ce primesc în schimb. Sau, pur şi simplu, la ce am şi pot să folosesc, acolo unde nu s-a mai folosit vreodată sau cel puţin, nu uzual.

Din ce în ce mai des observ, în jurul meu, oameni care se limitează, în viaţa de zi cu zi, strict la ceea ce e tipar. Că e tipar livrat din moş strămoşi sau conform noilor tendinţe(şi mă refer la orice soluţie de rezolvare a unei probleme în orice domeniu- de la casă până la pantofi, de la maşină până la mâncare ), nu conteză. Aşa ştim, aşa facem. Şi dacă nu ştim, plătim, că ştiu alţii cum şi ce.

Din ce în ce mai puţini îşi mai pun capul la contribuţie, şi, şi mai puţini sunt naturali în găsirea unei soluţii cât mai simple, cât mai adecvate şi nu în ultimul rând, cât mai puţin costisitoare. Mă amuză când văd cu câtă uşurinţă se acceptă rezolvări alambicate şi extrem de costisitoare, de ultimă „generaţie” creatoare şi tehnologică. De care de cele mai multe ori, nici nu e nevoie. Sau, cel puţin la nivelul tehnologic vândut. Clasic este exemplul telefoanelor mobile. Pe care le avem cu toţii şi ale căror funcţii le cunoaştem şi utilizăm poate, în medie vorbind, cam 20-30%. Fenomenul, însă, e multilateral răspândit.
Cândva(ptiu! Era să spun pe vremea mea! 😀 ) era o glumă: taci, că tu nu ştii că vrei!
Azi, cu aroganţă şi impertinenţă, cu agresivitate şi lăcomie, se întâmplă să ne fie vârîte pe gât soluţii pentru ei, nu pentru noi. Eliminare cauzei problemei noastre cu accent pe efectul/rezultatul pentru alţii. Dezvoltarea în mod alert şi tumultos a neputinţei noastre spre câştigul altora. Ne pricepem la toate  citind despre, doar prin-un clik.
Mi-e tare teamă că în ritmul ăsta o să auzim din ce în ce mai des expresia: aaa, da? N-am ştiut! Sigur că da, dacă trebuie… Urmată de-o aruncare-n focul care să ne conducă viaţa pe termen cât mai lung.

Greu mai găseşti omul, care cu modestie, să spună: dar mie nu-mi trebuieşte aşa ceva! Ce am, îmi e îndeajuns. Îşi face treaba pentru ce-mi trebuie.
Şi, şi mai greu, îl găseşti pe cel care cu focul minţii şi al vieţii vii, gândeşte o ieşire, găseşte o rezolvare, leagă cu o sârmă, repară/recondiţionează ce are. Care merge mai departe senin. Că lui îi e bine şi-i ajunge.
Oameni care ştiu că orice se poate şi pot. Care nu stau cu mâna întinsă si nu abandonează sau pierd, inutil, timpul sau banii. Pentru care totul există şi totul se învaţă. Pentru că, ieşind din tiparele construite de consumerism, au înţeles că nu modelul este cel pe care trebuie să-l aplice ci potriveala caracteristicilor sau însuşirile cu nevoile lor. Din cauza asta, rareori îi cuprinde disperarea. Mai mereu găsesc o cale. Dacă vor. Dacă merită. Îl fac pe dracul în 4, îl leagă şi să dezlegă, îl aruncă de 7 ori în sus numai ca să-l prindă răsucit.

Oameni cu două mâini ce ştiu şi vor mai mult de la ei.

ghivece-flori-cutii-conserve

Foamea mare…

… iti da cep la buzunare!

Teoria spune ca atunci cand iti este foame, ia o coaja de paine, ia un covrig, ia doo pahare cu apa, numa’  nu te duce cu foamea mare si fix in omusorul gatlejului, la cumparaturi, ca pleci cu cosul plin de multe pe care nu le-ai vrut. Lectia asta am invatat-o ca fiind de supermarket, si dara ce m-am facut io, azi…

cand ochii imi sclipeau

maţele imi vorbeau?!

 Ha?! 😀

disperare

 

Sa va mai zic, ca azi, mi s-a parut ca fata de la bufet se misca excesiv de incet, lucru de care am tinut s-o informez cu ton si timbru de soacra?! ?! 😀