…cu cireşul în mână…

Ajungem, după diferite şi strict necesare casei şi grădinuţei, prin Dedeman. Toţi trei, care cum şi-au pus piciorul în magazin, s-au şi răspândit total diferit, adică care-încotro. Io, aţă, ghem şi scul, către sector Grădină. Ceilalţi habar n-am pe unde şi-au plimbat ochii, cert e, purtătoare de coş fiind, ne mai întâlneam la intersecţii, unde, aruncau fiecare în coş, ce nu-i lăsase inima să lase pe raft: un şpiral, o pompă, un ghiveci găsit pe alte stative.

Undeva pe bulevardul dintre Grădină şi Curte, ne intersectăm toţi trei. Manolul cu mâna plină de un vermorel, eu cu mâna strânsă în jurul unui cireş cu moţ de 3 frunzuliţe.

– Ce-i ăla?

– Un cireş!

– Unde-l pui? Parcă ai mai avut şi nu i-a mers.

– Da, mai încerc o dată!

– Şi, unde zici că-l mai pui?!

– N-am nici cea mai mică idee! şi nu glumesc. Dar nici nu-mi vine să-l las acolo. Cochetez, în gând, cu ideea care-i repungă Manolului: pom fructifer, în mână şi esenţă de pietros, la ghiveci!

Ajungem acasă. Mai întâi, pun pergolele care pe unde mai lipseau. Pe urmă, clematitele care din una cumpărată, s-au făcut 3 achiziţionate. Ajung şi la nişte bulbi de oareşce, îi înfig în hârdaie, peste alţi bulbi pe care i-am găsit ascunşi în pământ şi de care am uitat- cu desăvârşire- că i-am plantat. Apoi…ei da, un butuc de viţă- de -vie. Iau grădina la cercetat. Acolo, nu. Acolo, nici atât! Îmi aduc aminte de locul lăsat gol de o clematită pe care am pierdut-o din lipsă de lumină, din cauză de tei netăiat la timp, care tei, acum e ciumpăvit de vecinul. E taman bun locul. Manolu se oferă să sape el. Nici vorbă! Nu dau eu sapa din mână! îi zic. Aşa că purced, cu speranţă şi dragoste multă: gropă, apă multă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc. Udat din belşug.

– Şi, cireşul? îl aud pe Manolu din spate. Unde-l pui?! şi are dreptate.

– Nu ştiu.

Iau cireşul- a doua oară- în mână. Şi-l plimb. De la un capăt în altul al grădinuţei. În cealaltă mână, cazmaua.

– Unde te duci cu el, vezi pe unde sapi, poate îmi tai şi firele de curent!

Evident, toate locurile goale sunt deasupra traseului de cablu de curent al piticilor de gradină. La a 3-a plimbare de-a lungul şi de-a latul grădinuţei, efectuată în nici 3 minute ţinând cont că-i 2/7 m, cedez în căutare de loc disponibil, dar cu gândul nerostit, la ghivecele din spatele curţii.

– Nu ştiu unde să-l pun! Nu găsesc niciun loc liber…zic dezamăgită cu glas sfârşit şi privesc cu neţărmuită candoare cireşul mititel.

Pe Manolu îl apucă mila şi de mine, şi de cireş. La urma urmei, amândoi – şi io, şi cireşul fără nicio vină- suntem în grădina lui…şi, de la înălţimea lui şi pe verticală şi cerebrală, începe să cerceteze şi el grădinuţa. Io după el, cu tot cu cireş.

– Uite aici! şi-mi arată un locuşor undeva practic anul trecut era un trandafir de ghiveci şi la fel de  practic, acum, era doar un băţ uscat. Mi se luminează faţa. Are dreptate. Acolo!

Îmi întorc ochii strălucitori de fericire spre Manolu. El se mai oferă încă o dată să mă ajute, eu mă reped uliu, cu tot cu cireşul într-o mână şi cazmaua în cealaltă, fix către locul arătat. Nu stau nicio secundă pe gânduri şi reiau procesul de la butuc: groapa săpată, apă, mocirlire, plantare, pământ pus la loc.

Mă uit mândră la cireş, mă uit stea la Manolu care vine c-o sârmuliţă şi ancorează cireşul de gard. Radiez de bucurie! Bine e să ai un Manol la casa ta! Chestiune pe care i-o şi impărtăşesc.

Şi-am încălecat pe-o şea(mătură!) şi v-am spus povestea cireşului aşa! Acum fug la udat cireşul şi butucul şi rugat la ele şi la El să se prindă că taaaare dragi îmi mai sunt!